Popa Duhu – nebunul întru Hristos

Zice, de pildă: „Decât să dai de pomană la calici sâmbăta, mai bine ceva de băut mahmurilor marţa…” Ridicolul, provenind dintr-o naivitate de sfânt, intră în fibra acestui personaj bizar într-adevăr. Bizareria provine din esenţa lui de nebun pentru Hristos. Sigur că în lumea păcătoasă în care trăieşte duhul lui poate părea „duh diavolesc”, vorbele lui aspre pot părea iraţionale, naivitatea copilărească – prostie, iar faptele pot părea ridicole, mahalageşti, cum credea socialistul şi ateul Ibrăileanu. Să facem aici vorbire de episodul din Amintiri cu elevul Oşlobanu. Aşadar, părintele Duhu îi ceartă în cuvinte aspre pe elevi. Să vedem partea a doua a acestei diatribe îndreptată împotriva lui Oşlobanu: „Iar tu, moglanule de Oşlobene, care te robeşti pântecelui şi nu-ţi dai câtuşi de puţin osteneala minţei, te-i face popă ca tată-tău, când s-or pusnici toţi bivolii din mânăstirea Neamţului…” Să băgăm de seamă mai întâi echivocul (şi nu prea echivocul!) din final: Care bivoli din mănăstirea Neamţului? Dar important este altceva aici. Acesta este rolul nebunilor întru Hristos: să îi mustre pe păcătoşi. Aparent, se adaptează vieţii lor. Totuşi, le dezvăluie adevărul mântuirii într-un fel cât mai accesibil nivelului lor spiritual, prin gesturi paradoxale, glume, acte absurde. Părintele Duhu înfierează public păcatul înrobirii pântecului în cazul lui Oşlobanu şi îl asemuie în final în mod hilar cu bivolii. Râs şi mustrare.

Râsul însoţeşte mai mereu pe nebunul întru Hristos. Ceea ce în cultura occidentală este bufonul în cultura răsăriteană este nebunul întru Hristos, ne spune Bahtin. Bufonul era marginalizat faţă de valorile sociale – ierarhice, convenţionale, temporale, ca şi nebunul întru Hristos. Numai că bufonul ia în derâdere autoritatea în virtutea ideii că toţi oamenii au una şi aceeaşi natură. Ceea ce autoritatea ridică sus este coborât de bufon în josul material-corporal. Deosebirea esenţială faţă de bufon însă este că nebunul întru Hristos are un plan în acţiunile lui – Planul divin, Providenţa. Nebunul întru Hristos coboară aceste valori ale omului comun, obligându-l pe om să „zboare” într-un plan sublimat, spiritualizat, înalt duhovnicesc. Iar râsul îi este armă. Să ne amintim de episodul cu crucea de lemn, care este edificator în acest sens al mustrării prin râs: „Odată, chemând epitropul unei biserici mai sărăcuţe pe părintele Duhu să slujească de hram, sfinţia sa şi-a atârnat la piept o cruce mare de lemn, legată cu sfoară groasă de cânepă, zicând: „Iartă-mă, Doamne, că te-am spânzurat cu aţă, neavând lanţ de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai marii mei, arhiereii”. Imaginea lui Hristos spânzurat cu lanţ de aur este de un haz imens şi adânc! Tot astfel, de pildă, sfântul Simeon Salos din Emesia umbla cu un câine mort legat de cingătoare. Prin râs voia să stârnească ideea nimicniciei oamenilor. Împăratul, zicea el, e mai rău ca acest câine. Sfântul Teofil cel nebun întru Hristos oferea vizitatorilor săi un ciob, o aşchie, o cârpă şi chiar o balegă. Iar sfânta Xenia a Sankt-Petersburgului umbla în haine militare şi imita gesturile de la paradele militare spre hazul mulţimii. Denunţarea militarismului şi a războaielor era evidentă.

În toate cazurile, iar ele mai pot fi destule, râsul nu e scop în sine. Scopul este ca omul să conştientizeze că râde de acelaşi om, ba chiar de unul mai vrednic. Popa Duhu nu-l coboară pe om în râsul de mahala. Sigur, mulţi, zombificaţi de valorile sociale, puteau râde astfel la nesfârşit. Alţii însă conştientizează caracterul figurat, provocator, adică acela care prefigurează mersul iluminării realizate de nebunul întru Hristos din Cogeasca Veche.

Creangă a lăsat precum Michelangelo sclavul pe jumătate în piatră, nu a dus până la capăt portretul nebunului întru Hristos. Humuleşteanul îl „omoară” prea devreme, povestind episodul în care acesta răspândeşte, oarecum fără să-şi dea seama, cărţile spiritiste în Iaşi, fapt ce i-a produs probabil moartea („şi poate că din această pricină”). Este cât se poate de logic: tocmai sfântul, care vituperează necredinţa oamenilor, aduce necredinţa, aşa că trebuie să moară.

De ce, aşadar, acest personaj, care ar fi putut fi fermentul unui roman de idei, a rămas neîmplinit? S-a temut Creangă de „neajungerea” mijloacelor sale artistice? Se poate. Nu s-a putut depărta prea mult de omul Isaia Teodorescu, mentorul său, şi, din această cauză, nu l-a putut pune în situaţii artistice, care să-i scoată la iveală profunzimea cugetării creştine? Şi aceasta se poate. Să nu uităm nici faptul că în tradiţia bisericii române nebunul întru Hristos nu ocupă un loc important, ca la ruşi, de pildă. Analizând traducerile româneşti ale vieţilor unor nebuni saloi greci, Cătălina Velculescu (în Nebuni întru Hristos, ed. Paideia, 2007) observă cum traducătorii „au periat” biografiile lor în aşa fel încât aceştia seamănă până la indistinţie cu ceilalţi sfinţi, „obişnuiţi”. Probabil că un anume chietism al ortodoxiei române să ducă la o oarecare inapetenţă pentru un personaj extrem cum este nebunul întru Hristos. Prin reflex, nici în literatură acest personaj nu a intrat în vederile scriitorilor. Un Gala Galaction, un Ion Agârbiceanu, oameni ai Bisericii, se păstreză departe de el. Abia de-l putem găsi pe călugărul Stratonic cel nebun în Fraţii Jderi.

Astfel încât rămânem cu regretul pe care îl exprimă Ion Pecie: „Portretul în etape făcut lui Isaia Teodorescu, fostul sau dascăl de la Mănăstirea Neamţului, este absolut magistral şi e păcat că nici Ion Creangă nici literatura română nu au fost pregatiţi pentru a fixa acest personaj într-un roman filosofic, roman de moravuri. Debutul povestirii „Popa Duhu" ne îndeamnă să visăm la această carte din care autorul a realizat doar personajul principal.” şi nici acesta în toată adâncimea lui, adaug.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist