Poporul la care am visat

marți, 21 februarie 2017, 02:50
1 MIN
 Poporul la care am visat

Poporul la care am visat a început deja să facă istorie. E timpul lor şi e datoria noastră să-i urmăm. Niciodată în istorie o generaţie tânără şi determinată nu s-a înşelat. Şi nu e vorba de instinct, ci de înţelegerea mărturiei timpului şi buna întrebuinţare a energiilor, adică, în fond, de maturitate. 

Transformat în masă, poporul aproape că a dispărut din sistemul meu de referinţe în regimul comunist. Ţinta acestuia era chiar metamorfozarea lui în fragment al poporului muncitoresc internaţional. Mai întâi i-a fost sistematic amputată personalitatea, pentru a corespunde canonului bolşevic, iar apoi i-a fost croită o haină naţional-comunistă de expresie ceauşistă. Atâtea experimente chirurgicale pe corpul lui l-au urâţit şi l-au depersonalizat. L-am văzut cum răspundea la comandă, automat, apelurilor la aplauze prelungite. Pentru a se mântui, avea nevoie de un ideal autentic, care să-l ajute să-şi vindece rănile conştiinţei şi să privească spre viitor. Dar nu a fost să fie. În locul lui a venit… Ion Iliescu. Crescuse de mic în ideea că poporul e o masă şi aşa a rămas până la adânci bătrâneţi, cu mentalitate de diriguitor mesianic de extracţie marxist-leninistă. Poporul care m-a cucerit în decembrie 1989 mi-a indus speranţa că se poate mântui. Nu ştiam însă cât de adânci erau rănile lui. Am crezut că şi-a regăsit fiinţa autentică, de prinţ adormit, că a exorcizat răul, că şi-a spălat păcatele în sângele tiranului, că a devenit poporul viu şi demn pe care îl ştiam din istorie. M-am înşelat. A fost destul ca “noul principe” să-i arate salamul şi să-l seducă. Şi astfel poporul s-a prelins uşor în retortele partidului unic şi a salvatorului roşu. Aşa începuse comunismul, dar poporul uitase, acomodându-se să trăiască în ţarc. Unele ieşiri din cadenţă nu au cutremurat din temelii atotputernicia sistemului comunist. Maeştrii propagandei erau pregătiţi să convoace din nou poporul-turmă. Şi le-a reuşit, făcându-l complice stagnării României, operaţiune care ascundea jaful sistematic şi decuplarea de ideea libertăţii autentice, pentru a-l reorienta discret spre răsărit. Doar prăbuşirea Uniunii Sovietice în august 1991 ne-a salvat de o restauraţie comunistă de tip Belarus, dirijată de un “despot luminat” (I. Iliescu). În anii ce au urmat, poporul a mai avut zvâcniri de speranţă, dar tirania majorităţii, adică a ţării întârziate, l-a blocat mereu. De aceea, traiectoria noastră în ultimele decenii e asemenea unui drum sisific. Încremenirea poporului în norma comunistă i-a împins pe cei mai creativi şi mai curajoşi tineri români să ia calea pribegiei. Mineriadele, dezamăgirile provocate de guvernarea CDR şi mafiotizarea statului, controlat de oamenii vechiului regim, au provocat adevărate hemoragii umane.

În 27 de ani însă, în România, a apărut o nouă generaţie de oameni educaţi în Occident, de întreprinzători pentru care statul nu mai este un tătuc ci un partener care poate funcţiona doar dacă este corect. E o generaţie care nu mai are legături şi datorii cu şi faţă de trecutul comunist. Sunt oameni liberi care au înţeles că într-un stat mafiot şansele lor se năruie. PSD, adică principalul generator şi beneficiar al sistemului corupt, a rămas însă înfeudat trecutului. A câştigat aproape mereu alegerile, prin manipularea ţării tăcute. Dar între această ţară şi cea a tinerilor, fractura era inevitabilă. România se resetează sub ochii noştri. Nu ezit să afirm: este un fapt istoric. Disperată de ineficienţa partidelor şi de complicităţile vinovate dintre ele, noua generaţie a decis să-şi afirme personalitatea la vedere, cu o determinare care m-a încântat şi m-a contagiat. Iar în noile împrejurări politice, cel mai grav adevăr pe care îl asumă această generaţie este acela că fără o democraţie solidă suntem sortiţi să fim aruncaţi din nou la periferia istoriei şi să alunecăm inconştient în braţele unei autocraţii răsăritene, care ne aşteaptă răbdătoare.

A conduce statul cu mijloace oculte, a minţi în chip sfidător şi a legifera părtinitor, sub taina nopţii, a te folosi discreţionar de votul popular sunt faptele recente care au generat ieşirea în stradă şi apelul la solidaritate, pentru salvarea căii europene a României. Prăpastia dintre noua generaţie născută după 1989 şi sistemul politic anacronic a devenit atât de adâncă, încât negocierea este imposibilă. Sistemul trebuie schimbat din temelii, dacă dorim ca România să mai aibă viitor. Guvernul actual e doar un punct pe harta timpului nostru. Va rămâne în istorie, probabil ca ultima expresie a sistemului corupt de a se salva. Pentru prima dată, scena publica nu mai este populată cu prioritate de partide, ci de o generaţie tânără, care-şi reclamă dreptul inalienabil de a face istorie. Şi o va face. Altfel ne periclităm viitorul.

Sunt fericit să văd că această generaţie are cultura, determinarea şi patriotismul să lucreze pentru România de mâine. Sunt încântat să fiu martorul acestei renaşteri, dar şi aliatul ei. De aceea sunt necondiţionat împreună cu ei. Am trecut în cei 27 de ani prin toată gama încercărilor sufleteşti. Am vrut să emigrez şi m-am răzgândit. Nu regret. Merită să trăieşti în această ţară, împreună cu această generaţie de tineri demni, inteligenţi şi frumoşi. Îi deplâng pe toţi cei care nu încearcă această bucurie a speranţei în solidar. Îi invit să nu-şi refuze această experienţă.

Poporul la care am visat a început deja să facă istorie. E timpul lor şi e datoria noastră să-i urmăm. Niciodată în istorie o generaţie tânără şi determinată nu s-a înşelat. Şi nu e vorba de instinct, ci de înţelegerea mărturiei timpului şi buna întrebuinţare a energiilor, adică, în fond, de maturitate. Să nu le nesocotim tinereţea (după Sf. Apostol Pavel).

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Comentarii