Caută 
4 MIN
Încetul cu încetul, am început să înţeleg că există ceva intrinsec greşit în liberalism şi că nu e doar o întâmplare că politicile liberale produc uneori şi aberaţii şi că mulţi dintre reprezentanţii lui sunt cum sunt, adică mizerabili.
Nu mi-a fost niciodată uşor să mă definesc în termeni de ideologie politică, cum cred că e cazul majorităţii, de altfel. Tânăr şi necopt, imediat după 1989 mă aruncasem în braţele anticomunismului şi mă consideram un liberal pur sânge. Ce anume e liberalismul aveam să învăţ destul de repede dar, până atunci, conta mai ales faptul că suna bine. Era sigur ceva cu liberatatea iar pentru mine atunci, ca pentru mulţi din generaţia mea, libertatea era mai importantă decât orice altă valoare sau concept politic, gen solidaritate, patriotism, naţiune sau mai ştiu eu ce. Dar n-am fost un liberal ferm pentru multă vreme (şi nu mă refer la membru de partid, asta n-am fost niciodată). Făceam o facultate de profil (socio-politice) şi începusem să-mi dau seama că nu tot ce ţine de liberalism mi se potriveşte. Eram cu totul de acord cu accentul principal pus pe ideile de libertate individuală, drepturile omului, stat de drept, economie liberă şi concurenţială, secularism, şi sunt în continuare de acord cu ele, dar ce nu-mi părea tocmai în regulă erau rezultatele din teren. Nu toate. Liberalismul, ca filosofie politică, mi se părea mai mult decât în regulă, însă ca practică politică începea să-mi pună tot mai multe probleme. În lume, de-a lungul istoriei sale destul de scurte de altfel, politicile liberale nu produseseră numai lapte şi miere. Dimpotrivă. Cum să nu-ţi pui întrebări serioase legate de liberalism când afli, spre exemplu, că cei mai importanţi reprezentanţi ai săi la nivel mondial, în anii 80, Ronald Reagan şi Margaret Thatcher susţineau, spre exemplu, dictaturile sângeroase din America de Sud? Sau că multă vreme, liberalii n-au văzut o problemă (sau refuzau să o vadă) în sclavagismul ad-literam practicat în coloniile pe care ţările lor le aveau prin lumea subdezvoltată. Şi apoi am început să cunosc şi liberali de pe la noi şi vedeam, în mulţi dintre ei, orice mai puţin ideea de libertate de care eram îndrăgostit şi pe care o asociam automat liberalismului. Cu excepţiile de rigoare, vedeam în politicienii liberalii pe care începusem să-i cunosc, mai degrabă rapacitatea, cinismul, egoismul feroce, individualismul extrem decât promotori ai libertăţii, ai statului de drept, a drepturilor omului. Începusem să înţeleg că pentru ei libertatea economică şi competiţia liberă erau bune doar dacă le aduceau lor personal un folos rapid şi că ideile de furt, de monopol sau de abuz de poziţie îi încântă mai mult. Puteam zice că, deh, nişte răi au acaparat liberalismul ca să-l compromită la noi, că ei nu erau adevăraţi liberali, etc.. Da, puteam, dar n-avea să ţină. S-a schimbat între timp o generaţie, a treia scoate şi ea deja capul în lumea politică, dar văd cam aceleaşi lucruri. Acelaşi gen de personaje. La fel de pornite doar pe căpătuială, multe de-a dreptul rudimentare intelectual, pentru care liberalismul înseamnă în primul rând libertatea de a fura. Asta nu însemna că nu vedeam şi la stînga aceleaşi lucruri, dar cumva de-acolo nu aveam pretenţii.
Apoi, încetul cu încetul am început să înţeleg că există ceva intrinsec greşit în liberalism şi că nu e doar o întâmplare că practica politică liberală produce uneori şi aberaţii şi că mulţi dintre reprezentanţii lui sunt cum sunt, adică mizerabili. Liberalismul a evoluat, acum expresia lui cea mai pură e aşa numitul neoliberalism. E un liberalism împins la extrem care domină politica economică americană şi occidentală de vreo 30 de ani şi care, după părerea mea, îşi cam trăieşte sfârşitul. De ce cred asta? Pentru că a produs deja prea multă inegalitate şi injustiţie. E ceva ce duce liberalismul către asta, mai devreme sau mai târziu, iar acum trăim acest început de capăt. Cred că de vină e sacralizarea urmăririi interesului individual, ca sigur şi singur motor al bunăstării tututor. Glorificând filosofic egoismul, liberalismul a sfârşit în mâinile celor mai rapace exemplare ale speciei. Azi nu mă mai simt liberal. Cred în continuare la fel de mult în libertate, dar nu mai văd în liberalism, dincolo de vorbe, vreo garanţie că ea îmi va fi asigurată. Iar dacă vorbim de România, cu atât mai puţin.
