Poveste de viaţă interesantă: de la figurant la „Luceafărul” la catedra universitară şi munca de regizor

Joacă de 28 de ani la Teatrul Luceafărul şi până în prezent are peste o sută de roluri în spectacolele pentru copii şi dramă. Viorel Vârlan este actor dedicat, iar întâmplarea vieţii a făcut să joace alături de soţia sa, tot actor, la aceeaşi instituţie de cultură. S-au nimerit la acelaşi Teatru când au debutat după terminarea facultăţii la „Arta Actorului“ şi şi-au creat propria poveste, una de familie. A încercat şi „rolul“ de la catedră, fiind asistent universitar la Universitatea de Arte din Iaşi, timp de 12 ani, iar acum cochetează şi cu regia. Ultimul spectacol regizat a fost „Mitică Popescu“, jucat la Ateneu.

Ziarul de Iaşi: De ce teatru pentru copii?
Viorel Vârlan: Trebuie să ne întoarcem mult în urmă în anul 1986, când Teatrul Naţional şi Teatrul Luceafărul au făcut un concurs, au scos câteva posturi de figuranţi. Aveam 26 de ani pe atunci, absolvisem Şcoala Populară de Artă şi eram îndrăgostit absolut de teatru dar era aşa, un vis de neatins. Era o concurenţă foarte mare, dacă îmi aduc eu bine aminte erau vreo 8 locuri, noi eram cu mult peste 100. Nu credeam că voi avea şanse, dar m-am nimerit totuşi printre cei opt şi am avut de ales între a fi figurant la Teatrul Naţional şi a fi figurant, corp ansamblu, la Luceafărul. Nu regret deloc că am ales Luceafărul pentru că aici am jucat, ca orice alt actor. Intenţia mea era să fac teatru dramatic, nu vă ascund lucrul acesta, însă când am pus mâna pe păpuşă am început să-mi dau seama că păpuşa nu este un obiect şi că ce pot face prin intermediul ei, la nivel de creaţie, este cu mult mai important şi mai dificil decât ceea ce aş face pe scenă. În păpuşă nu văd un instrument de lucru, ci văd o fiinţă care este în adormire până în momentul în care pui mâna pe ea şi transmiţi din energia ta, din sufletul tău. Practic atunci când o păpuşă prinde viaţă înseamnă că ceva din sufletul tău se cuibăreşte acolo. În ’90 s-a înfiinţat Facultatea de Teatru cu cele două secţii, „Păpuşi marionete“ şi „Dramă“ m-am dus spre aceeaşi zonă deoarece când am început facultatea eram deja îndrăgostit de păpuşă. După ce am terminat şi mulţi dintre colegii mei au plecat spre teatre dramatice, eu nici nu m-am mai gândit la lucrul acesta. Pentru că aici la Teatrul Luceafărul am jucat roluri de dramă, am avut ocazia să joc „O noapte furtunoasă“, cu rolul lui Spiridon, am avut ocazia să joc în „Furtuna“ de Shakespeare, în „Romeo şi Julieta“, deci roluri de dramă, pe care orice actor de dramă şi le-ar dori. Dar am jucat şi în spectacole cu păpuşi care se joacă de peste 25 de ani. „Punguţa cu doi bani“ se joacă de 26 de ani, „Pinocchio“ cred că se apropie vertiginos şi el de 25 de ani.

ZdI.: De ce ţin atât de mult aceste spectacole?
V.V.: Ele sunt şi titluri de afiş şi copiii, părinţii caută astfel de spectacole, dar au rezistat şi prin valoarea lor. Am avut ocazia să joc şi să pun în scenă spectacole pentru dramă. În momentul în care am terminat facultatea de regie aveam deja la activ 7-8 spectacole regizate la Teatrul Luceafărul. Primul meu spectacol în care am semnat regia a fost o colaborare cu Centrul Cultural Francez cu spectacolul „Burghezul gentilom“, de Moliere în care am îmbinat păpuşa muppets cu teatrul de dramă, şi care a avut o cronica foarte bună în revista „Scena“ de la Bucureşti. Am pus apoi în scenă la Teatrul Luceafărul piesa „Păcală“, a urmat „Palatul de Gheaţă“ care a câştigat în 2003 premiul pentru cea mai bună regie la Galaţi. Apoi „Prâslea cel Voinic“, un spectacol fără păpuşi, „Purceluşul fermecat“ şi mi-am dat licenţa aici cu „Povestea unei guvernante“. A urmat „Cenuşăreasa“ la Braşov, la Teatrul Arlechino, iar anul acesta m-am prezentat la concursul de proiecte la Ateneul Tătăraşi.

„Am făcut «update» la text“

ZdI: De ce v-aţi dus spre Camil Petrescu?
V.V.: Este adevărat că Mitică Popescu este un personaj de care sunt îndrăgostit de multă vreme. M-a atras poate şi faptul că este un spectacol dificil, ca text. E o piesă dificilă ca text de pus în scenă în vremea aceasta. A cunoscut puţine variante. Personajul aparţine în text unei epoci de mult apuse, romantice, boeme…

ZdI.: Mai sunt Mitici?
V.V.: Tocmai asta m-a atras, nu ideea de a face un „update“ la textul lui Camil Petrescu, eu am umblat foarte puţin în text. Pur şi simplu, dacă l-aş fi pus în acea perioadă, n-aş fi făcut decât să evoc o perioadă şi poate spectatorul să tragă următoarea concluzie: nu mai există astăzi Mitică Popescu! E un personaj desuet, e un personaj care n-ar mai putea trăi astăzi. Piesa lasă o notă de optimism. Şi nu numai că l-am adus în zilele noastre, dar am încercat prin mijloacele care mi-au fost puse la dispoziţie, să sugerez spectatorului cu puţine elemente că poate suntem într-o perioadă nedefinită. Eu n-am să definesc clar când se petrece acţiunea, ci am să-l las pe Mitică să trăiască atemporal. Mi-au atras atenţia cei care văd în Mitică un bărbat tânăr, frumos, un mic prinţ foarte şarmant, or eu n-am fost atras de felul în care arăta sau de vârsta pe care o avea, ci de sufletul lui. Şi atunci m-am dus spre o vârstă la care un bărbat încă mai poate iubi. Mitică are 45 de ani, de ce nu? M-am dus un pic spre era digitală, spre elemente ce ţin de electronică ca să fac un contrast între sufletul omenesc şi ceea ce se află în jurul lui astăzi. Pentru că toate lucrurile aste nu fac altceva decât să ne fure din bogăţia sufletească. Este un mare pericol în societatea de astăzi, oamenii sunt numai pragmatici, aleargă după înavuţire şi după posesie, pune foarte mult accent pe partea materială, iar sentimente s-au dus pe partea asta de IT, devin virtuale. Trăim într-o lume virtuală. Sunt sigur că autorul piesei nu mi-ar fi reproşat că am făcut „update“ la text deoarece pentru spectator este foarte important că se întâmplă astăzi, că este şi el implicat. Nu este o comedie spumoasă, este una romantică, subtilă. Este şi motivul pentru care am trei spaţii diferite: banca, rece şi oficială, apoi salonul patroanei în care intervine lumina, culoarea, aparent totul se deschide. Relaţiile dintre personaje suferă, şi apoi un spaţiu sărac în care iese în evidenţă partea de relaţie umană, caldă, între personaje.

„Noi uităm să fim romantici“

ZdI.: Când se va rejuca Mitică Popescu?
V.V.: Am avut până acum patru reprezentaţii, acum le programăm pe celelalte care au mai rămas, în noiembrie şi decembrie. Mai sunt încă trei din contractul pe care îl avem cu Ateneul. Mă interesează foarte mult reacţiile publicului, iar la acest spectacol au reacţionat peste aşteptări. Doru Aftanasiu a mers din start pe ideea mea, l-am convins uşor, el ca om e o fire şarmantă, spontană. Mi-a spus că ce păcat că nu l-am văzut acum 10 ani ca Mitică Popescu. Acum 10 ani n-ar fi jucat aşa. Eu sunt foarte mulţumit de felul în care am colaborat cu echipa mea, am riscat pentru că am ştiut că vor fi prejudecăţi despre felul în care voi pune acest spectacol în scenă. Publicul mai în vârstă ştia textul şi a venit să vadă noutatea, iar publicul tânăr a venit pentru partea romantică. Şi e important pentru că nu se mai pun în scenă piese romantice, să evidenţieze sentimentele, se merge enorm de mult pe partea pornografică, pe simţuri…noi uităm să fim romantici.

ZdI.: Cum a fost distribuţia?
V.V.: În acest spectacol am descoperit-o pe Laura Bilic, o actriţă foarte bună, Horia Veriveş care mi-a făcut o plăcere deosebită să lucrez cu el, mi-am dat seama că nu este exploatat la nivelul lui, Bogdan Matei, care a făcut naveta de la Bacău la Iaşi la repetiţii, am avut şi colegi de la Luceafărul, Emanuel Florentin, Ileana Ocneanu, Gigi Sfaiţer, o echipă absolut minunată. Am fost şi eu cu Liliana, soţia mea, suntem nouă actori în distribuţie… Actoria şi regia fac parte din aceeaşi familie, doar că responsabilitatea este mult mai mare în regie. Îmi place enorm de mult, e o patimă, e plăcerea de a crea câteodată din nimic. Îmi place la fel de mult să scriu şi texte, la cele mai multe din spectacolele mele am scris scenariile. Astfel îmi aduc scenariile la intenţiile regizorale. Mă simt atras de ceea ce înseamnă lucrul cu actorul. N-aş spune că există un spectacol în care eu m-am regăsit ca structură umană, pentru că sunt într-o continuă căutare, nu reuşesc să mă găsesc. Teatrul nu face altceva decât să mă împingă de la spate. Prin intermediul teatrului mă aflu eu sub microscop.

ZdI.: Teatrul se joacă sau se face?
V.V.: Teatrul nu se joacă şi nici nu se face, e o stare, nu e o făcătură şi „a juca teatru“ sună peiorativ.