Povestioare

O amintire. E mai mult decât amintire: face parte din viaţa noastră, a mea şi a Mariei, soţia mea. Când eram student, mă plimbam cu ea prin Copou, pe sub teii despre care Emil Brumaru a scris nişte versuri nemaipomenite şi pe care tembelul ăsta de primar vrea să-i taie, ne plimbam (nu cu primarul, nici cu domnul Brumaru, ci cu Maria) ne ţineam de mână şi ne despărţeam când vedeam pe vreo profesoară, pe doamna Cotorcea sau pe domnişoara Bălănescu, că aşa era pe atunci. Şi deodată, într-un sfârşit de săptămână, îi spun că am să stau acasă, ca să scriu o lucrare. Nu mă întrebaţi ce fel de lucrare că nu mai ţin minte. Şi stau eu acasă sâmbătă şi duminică, mă frământ ca un peşte pe uscat, nu scriu nimic şi atunci mi-am dat seama că-s îndrăgostit. Luni merg la cămin, dau de Letiţia, colega de cameră a Mariei, care-mi spune că Maria a plâns toată duminica. Doamne, îmi zic, gata, m-ai prins!

Locuiesc la baza unui deal, iar pe dealul dimpotrivă, dacă am fereastra deschisă, aud meşterii cum lucrează la cavouri. Şi mă apucă râsul amintindu-mi de vorbele lui nenea Tololoi, Tălălău, cum îi spunea tata, care era prieten cu el. Nea Tololoi lucra la Primărie şi prin anii 70, secolul trecut, începuse moda asta cu cavourile. Iar Tololoi zice: Măi, a venit un ordin de la Partid să se desfiinţeze cavourile. Grăbiţi-vă să le ocupaţi.

O povestioară pe care, cred, am citit-o într-un roman al lui Soljeniţîn. Cică în regiunea X. era o şedinţă a filialei Uniunii Scriitorilor. Şi citeşte un şef un raport în care spune: Tovarăşi, filiala noastră s-a dezvoltat. Azi are 372 de scriitori şi 431 de traducători, în timp ce la 1900 în gubernia Tula, care corespundea regiunii noastre de azi, nu exista decât un singur scriitor. Bravo, toţi se bucură, urmează aplauze îndelungate, cum se zicea pe vremea aia. Numai unul mai prost întreabă: Totuşi, cine era scriitorul de la 1900. Şi şeful răspunde: Ei, e drept că era Lev Nikolaevici Tolstoi.

Prin anii 50 se mai întâmpla şi câte un primar bun, că restul, trimişi de partid, erau nişte câini. Bun a fost cică unul Petre Sârbu, mecanic de locomotivă. Oamenii au simţit de la început că are inimă bună. De la gazdă şi până la Primărie avea de mers o sută de metri şi de fiecare dată se oprea pe drum de şase-şapte ori să vorbească cu diverşi săteni de una, de alta. Avea un obicei Sârbu. Îi plăcea să glumească, rostind cuvintele cu silabele inversate. De pildă, zicea „Lutsa!” nu „Salut!”, „Ce mai cifa?”, adică „Ce mai faci?” sau „Nebi” în loc de „Bine”. Ridica pălăria din cap când întâlnea femei pe drum, de se împiedicau de bolovani femeile de uimire. Până atunci nici un primar din ăsta pus de comunişti nu scotea pălăria din cap în faţa femeilor. Sârbu urca copiii pe batoză, scotea din buzunare şi le dădea nişte bomboane năclăite şi pline de fire de tutun. Îi plăceau tare mult copiii. Cică acasă avea vreo şapte. La strânsul cotelor era îngăduitor, îi păsuia pe oameni. Din cauza asta n-a stat mult primar. L-au schimbat că era prea moale şi „pactizează cu chiaburii şi mijlocaşii greşit orientaţi politic”. L-au acuzat că a anunţat de cu seară pe boierul Osoianu că a doua zi dimineaţă urma să fie arestat, iar acesta a fugit. Însă nu au avut dovezi. Sârbu s-a întors la meseria lui. Şi atunci când câte-un sătean îl vedea la gară cocoţat pe locomotivă, îi striga: „Ce mai cifa, nea Petrică?” „Nebi, mă, nebi”, zâmbea el cu toată faţa mânjită de unsoare.

Alţi primari însă, majoritatea, erau vai de capul lor. Sandu Adam era de felul său vatman de tramvai. Făcuse un accident cu omor din culpă (era beat criţă), dar prinsese momentul şi se înscrisese în partid. Aşa a scăpat, ba, mai mult, fiind bun de gură, l-au trimis primar la noi. Nu-i plăcea să stea în Primărie, mergea toată ziua la parchetul forestier, la recoltat, se mai ducea la câte unul să bea un păhărel şi pleca a doua zi dimineaţă. Veneau oamenii care aveau hârtii de semnat tocmai pe câmp la el. Primarul le lua hârtia şi zicea: „Întoarce-te cu spatele!” Omul rămânea cu gura căscată. „Întoarce-te cu spatele, ‘tu-ţi morţii mă-ti!” Omul se întorcea galben ca ceara, primarul îi aşeza hârtia pe spate, o semna cu un creion chimic bont, scotea din buzunar „carabuleasa” cum îi zicea (Sandu Adam era ţigan), adică ştampila, pe care o purta mereu la el, şi poc! o ştampila. Sandu a făcut o gheţărie – o bortă în pământ tapetată cu cuburi de gheaţă şi acoperită cu stuf. Asta a fost cea mai mare realizare a lui. Aici stăteau la rece vinul colhozului şi tovarăşul primar. Mergea şi pe la şcoală la adunările pioniereşti şi corecta învăţătoarele: nu se spune „cravata roşie”, ci „cravatia roşie”. Apoi i-au dat o „muncă de răspundere” mai importantă, dar şi aici trăgea la măsea, prilej cu care înjura diverşi tovarăşi. Aşa că l-au pensionat pe caz de beţie, cum s-ar zice.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist