Povestirile lui Gabriel

Ce bine ar fi să dăm în mintea copiilor, să intrăm, adică, în căpşorul lor ”mobilat” cu lumi ce nu există decât acolo! Sau pe care, poate, le-am trăit şi noi cândva, dar le-am uitat. Psihologia copilului (aşa se şi cheamă o carte) cred că este, mai degrabă decât o ştiinţă – o artă, iar arta nu poate fi canonizată, explicată chiar până-n pânzele albe. G. Călinescu definea Estetica drept o ştiinţă a inefabilului. Îndrăznesc a crede că această definiţie se potriveşte ca o mănuşă (şi) psihologiei copilului.

Vreme de vreo 20 de ani am coordonat, la ”Cronica” străveche, un concurs anual, Autor – copiii, inventat de colega noastră Virginia Burduja şi perpetuat, sub diverse egide, până recent. Cum spuneam şi altădată, la acel concurs, în atâţia ani, au participat câteva mii de copii, dintre care câteva sute au fost premiaţi/ publicaţi, şi vreo zece au devenit scriitori. Au debutat acolo regretaţii Alexandru-Mălin Tacu, Ronald Gasparic, Cătălin Anuţa – morţi în floarea vârstei, în urma unor agresiuni fizice sau a unor boli necruţătoare – Alina şi Cristian Mungiu, Ana-Maria Caia, Mircea Platon, Lăcrămioara Petrescu, Marieta Rădoi, Ioan Vieru – nume rezonante astăzi.În mod sigur mai sunt şi alţii, a căror devenire mi-a scăpat, în avalanşa editorială din ultimele decenii. Unii dintre cei care au frecventat concursul, chiar dacă au luat Marele premiu, sau premiile I/ II /III, au abandonat creaţia – sau au fost abandonaţi! – cert fiind doar faptul că au devenit, dacă nu scriitori – cititori. Se-ntâmplă şi la case/ la vârste mai mari – patria noastră fiind doldora de concursuri/ festivaluri de creaţie, neapărat naţionale, indiferent în ce comună se petrec – ai căror premianţi dispar în ceaţă la fel de brusc cum au apărut. În acelaşi timp, se impun, îşi forjează un nume, autori care n-au trecut prin furcile caudine ale vreunui juriu profesionist, ceea ce înseamnă (vorba lui Caragiale) că se poate şi-aşa, şi altminteri. Totul e să te apropii cu delicateţe şi prudenţă de această materie fluidă, despre care ştii dincotro vine, dar nu ştii încotro o va lua. Ca-n descântecul acela juvenil: …buburuză/ ruză,/ încotro ăi zbura/ acolo m-oi însura… Oare chiar acolo?

Am făcut această punere-n temă, ca s-ajung la Povestirile lui Gabriel, ajunse la mine prin lanţul slăbiciunilor computerizate şi însoţite de mesajul – neliniştit – al părintelui său: …vă trimit câteva poveşti scrise de fiul meu Gabriel (11 ani), care mie mi se par foarte interesante. Bineînţeles că eu sunt subiectiv, de asta apelez la dumneavoastră, să le citiţi şi să-mi spuneţi părerea, mult mai obiectivă.

Evident că şi eu sunt, fatalmente, subiectiv, obiectivitatea fiind apanajul unei Instanţe Supreme, celeste. Ceea ce pot să-mi exprim e, mai întâi, uimirea produsă de dimensiunea scurtisimă, aproape mereu aceeaşi, a povestirilor, pe care şi neliniştitul tată o remarcă. Se vede din start că lucrul nu-i întâmplător, că această geometrizare a spaţiului literal e premeditată. Copiii, când ”li se dă” să povestească o întâmplare, fac, de obicei, risipă de cuvinte. Înclin a crede că ideile n-au fost sugerate de vreo instanţă… profesorală, au izvorât din căpşorul lui deşi, desigur, au fost stimulate de ambianţa şcolară şi de lecturi. O povestire se şi cheamă Aventuri într-o Bibliotecă.  Am putea spune că e un fel de ars poetica.

Toţi erau posomorâţi. Toţi oamenii erau prost dispuşi. Eu eram singurul fericit. Mă duceam în fiecare zi, după ore, la biblioteca visurilor. Era foarte aproape de şcoala unde învăţam. Mergeam acolo şi citeam fiecare carte la rând.

Când am venit astăzi, au urmat cărţile cu aventuri ale lui Jules Verne. Prima dată am citit că a fost în mare, într-un submarin. Vroiam şi eu să fi fost ca Jules Verne într-un submarin. Vroiam şi eu să fi fost, ca Jules Verne, un mare scriitor. Când am terminat colecţia, a urmat ultima carte. Nu era nimic scris pe pagini. Din carte, a sărit o fantomă. Eu nu am realizat ca acea fantomă era Jules Verne, am constatat mai târziu ca el era. Mi-a spus că trebuie să scriu eu, în acea carte, ca să-l moştenesc. Aşa că am scris o mulţime de aventuri interesante şi inventate de mine.

Când aveam 30 de ani am devenit un măreţ scriitor. Atunci fantoma mi-a vorbit pentru ultima oară: BRAVO!

Bravo! zic şi eu, Gabriel, care deja ai împlinit 30 de ani, plus 11… Într-o altă ”poveste”, Călătoria Omului Ursuz, un pictor picta peisaje fără să fi ieşit niciodată din casă, Parcă peisajele din natură apăreau ca o poză în mintea lui.În Apusul Soarelui, Nisipul argintiu al plajei obosite adoarme în tacere (…)cerul arată de parcă s-ar fi aprins un foc de tabără uriaş. Bine-nţeles că nu lipseşte Pădurea copilăriei, unde Fiecare copac are câte o oglindă în care poţi zări toate întâmplările şi gafele pe care le-am făcut eu. La marginea pădurii este un copac trist, care nu poate să povestească nicio amintire de-a mea. I-am promis că-l voi ajuta. Ştiam că numai Copacul Amintirilor Pierdute putea să-mi ofere o soluţie pentru a şterge lacrimile pomului fără poveşti. Am pornit în căutarea acestuia.

Dar nu numai Copacul Amintirilor Pierdute plânge, dintr-un coş de gunoi se-aude scâncetul unui caiet, pătat de cerneală, cu foile rupte şi aruncat acolo de, evident, un copil care vrea să-şi ascundă odioasa faptă. Aici şi-n alte câteva povestirise vede că Gabriel are, totuşi, 11 ani: salvează caietul irosit, oblojeşte rănile unui câine, curăţă un măr năpădit de omizi, un butoi bosumflat, dar sare peste vârstă atunci când copacii i se deschid în faţă ca nişte ferestre, în care se văd amintirile tuturor oamenilorşi chiar amintirile lui, de la grădinţă (din grupa mică, mijlocie şi grupa mare) şi de la şcoală, cu lucruri incredibile şi interesante, care întreţin focul pasiunii şi floarea speranţei în sufletul artistic al băiatului. Când începi a scrie despre tine ca despre un altul, faci un pas mic – poate decisiv – spre literatură. Iar când scrii Nebunul Alb şi Calul Negru, de parcă l-ai fi citit pe Urmuz, dovedeşti că începi a înţelege câte ceva nu doar din frumuseţea, dar şi din absurdul lumii în care trăim. Până una-alta, ne revedem, Gabriel Anton, în proximul număr al Cronicii vechi.  Ca vechi şahist, mă aştept, de la tine, la mutări noi, surprinzătoare.