Prejudecăţi şi clişee

SĂRĂCIA BATE ÎN RETRAGERE. Ultimul raport al Băncii Mondiale pe tema sărăciei în lume aduce o serie de elemente încurajatoare. În 2013 numărul persoanelor care trăiesc în condiţii de sărăcie extremă (sub pragul de doi dolari pe zi) a scăzut cu 114 milioane, ajungând la 767 milioane, ceea ce reprezintă 10,7% din populaţia mondială. E mult, desigur. Dar în 1990 acest procent era de 37% iar în 1981 de 44%! În treizeci de ani, sute de milioane de oameni au scăpat de spectrul sărăciei absolute. Raportul Băncii Mondiale mai precizează că „în pofida unei idei răspândite, inegalităţile în lume sunt într-un recul constant din 1990 încoace”. Într-adevăr, puţini au cunoştinţă de aceste schimbări. Percepţia generală se situează la antipozi: liberalismul şi mondializarea sunt considerate responsabile de o pretinsă pauperizare a oamenilor. Un economist francez marxist, Thomas Piketty, a scris în acest sens o carte care a devenit un best-seller planetar. Manipulând date false, evident. Iar mulţi politicieni şi ideologi de stânga continuă să mizeze pe diabolizarea capitalismului. Au, din păcate, publicul lor, fie credul, fie fanatizat. Vorba cuiva: pentru un anticapitalist e imposibil să accepte că sărăcia pe glob s-a diminuat aşa cum odinioară un comunist era incapabil să imagineze existenţa gulagului.

TRUDEAUMANIA. Fotogenicul prim-ministru canadian Justin Trudeau este, de doi ani încoace, obiectul unei adoraţii mediatice. Este tânăr, frumos, are idei şi iniţiative „progresiste”: încurajează imigraţia, legalizează  marijuana, apără drepturile minorităţilor sexuale, împărtăşeşte aspiraţiile ecologiştilor, autorizează portul de către femei a vălului islamic, socoteşte că nu trebuie etichetată drept „barbară” practica exciziei (e vorba de mutilarea genitală a femeilor practicată mai ales într-o serie de ţări africane). La moartea lui Fidel Castro i-a dedicat un omagiu frenetic. Probabil tot din convingeri progresiste şi-a petrecut Crăciunul 2016 împreună cu familia (o soţie încântătoare şi trei copii) pe o insulă din Caraibe, proprietatea prietenului său Aga Khan: vacanţa familiei Trudeau i-a costat pe contribuabili 215000 de dolari. Sociologul canadian Mathieu Bock-Côté merge mai departe şi consideră că trudeauismul este mai mult decât un fenomen mediatic. Prin Trudeau, Canada a ajuns un soi de carte poştală ilustrată: o ţară multiculturală, feministă, laborator al postmodernităţii, cu un guvern compus la paritate din bărbaţi şi femei şi unde întreaga diversitate canadiană este reprezentată. În viziunea lui Trudeau, multiculturalismul este adevărata identitate a Canadei. El este, spune Mathieu Bock-Côté, un multiculturalist radical: nu imigrantul trebuie să se plieze societăţii care îl primeşte, ci aceasta din urmă trebuie să se adapteze exigenţelor diversităţii. Evident, în această logică nu mai există o cultură naţională căci ea devine un comunitarism printre altele. Când Quebecul, cu o identitate culturală aparte, a încercat să reziste tăvălugului multiculturalist, Trudeau a reacţionat dur,  spunând că asta îi aminteşte de comportamentul pe care îl aveau pe vremuri albii faţă de negri în sudul Statelor Unite. Se ajunge nu o dată la caricatură şi delir. Zunera Ishaq, o imigrantă pakistaneză, a cerut să presteze jurământul de cetăţenie îmbrăcată în niqab (vălul integral care acoperă şi faţa, cu excepţia ochilor). A dat în judecată guvernul, iar tribunalul i-a dat dreptate: a o obliga să-şi arate faţa e un act de discriminare. O sentinţă salutată de Trudeau şi în  care deputata Salma Zahid a văzut un semn al… emancipării femeii.

DREPTURILE OMULUI. Regăsesc un articol al eseistului Guy Sorman din luna iunie, când marele scriitor şi disident chinez Liu Xiaobo, laureat al premiului Nobel pentru pace, era pe moarte. Liu Xiaobo zăcea de opt ani de zile într-o închisoare, uitat de guvernele occidentale. Chiar: ştie cineva ce se întâmplă cu soţia fostului disident, Liu Xia, ea însăşi o reputată artistă fotograf, ţinută în toată această perioadă în arest la domiciliu? Sorman aminteşte şi de o altă afacere pe care China comunistă a încercat să o arunce în uitare şi anume traficul cu organe umane. S-a constituit în China o adevărată industrie a transplantului şi există informaţii indubitabile care arată că deţinuţii politici şi condamnaţii la moarte ar constitui o „rezervă” permanentă de organe. Cum se explică lipsa de reacţie a Occidentului? Eseistul francez o atribuie unei prejudecăţi mai vechi şi care rezistă cu tenacitate: civilizaţia chineză nu ar fi compatibilă cu modul nostru de a înţelege drepturile omului. Ca să vezi! Şi Liu Xiaobo, care se revendica de la Vaclav Havel şi credea că lupta pentru libertate e aceeaşi, la Praga sau la Beijing! A admite că drepturile omului sunt „relative” înseamnă, conchide Sorman, a face jocul liderilor marxişti ai Chinei care invocă „valorile asiatice” pentru a masca abuzurile totalitare şi ambiţiile lor expansioniste.

SEXISM. În fotografie, Hillary şi Bill Clinton zâmbesc larg şi se uită tandru la cuplul din faţa lor, la Melania şi Donald Trump. Soţii Clinton erau atunci invitaţi de vază la căsătoria Melaniei cu Donald. Unsprezece ani mai târziu, Hillary pierde alegerile prezidenţiale în faţa lui Trump. Femeie dintr-o bucată, îşi revine din şoc şi scrie o carte pe care o lansează zilele acestea şi în care povesteşte campania electorală nefericit încheiată pentru ea. Câteva fragmente apărute prin ziare arată – lucru previzibil – că îl încondeiază pe Trump în fel şi chip. Nu putea să lipsească, evident, eticheta de „sexist”. O acuzaţie care sună ciudat, totuşi, în cazul unei doamne al cărei soţ a avut, pe când se afla la Casa Albă, oarecare devieri de comportament faţă de sexul opus.

O ziaristă franceză de mare notorietate, Anne Sinclair, scoate şi ea o carte de memorii. Işi aminteşte, oripilată, ce impresie detestabilă i-a produs Trump, grobian şi – aţi ghicit – „sexist”. Doar că dna Sinclair a fost soţia unui domn pe nume Dominique Strauss-Kahn, fost om politic socialist, fost director al FMI, fost potenţial candidat la preşedinţie etc., dar cunoscut mai ales ca obsedat sexual, dobândind o tristă celebritate prin agresiunea asupra unei femei de serviciu la hotelul Sofitel din New York. Cum de nu a văzut Anne Sinclair, stând atâta vreme alături de Strauss-Kahn, că e sexist? Şi cum de l-a „ghicit”, dintr-o privire, pe Trump?

S-ar zice că atât de lăudata intuiţie feminină e, totuşi, capricioasă şi selectivă.

P.S. M-a luat gura pe dinainte: iată-mă prins în flagrant delict de sexism.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor