Prelecţiunea (V)

Ca multe alte societăţi întârziate, şi cea românească era vrăjită de frumuseţea ideilor. De parcă ideile pot totul. Eminescu nu se plasează de această parte a baricadei. Prin educaţia, cultura, sensibilitatea şi geniul său, el dezbracă realitatea de straiele de import, pentru a descoperi adevărul adânc, necontrafăcut. Mult trâmbiţata constituţie de la 1866 este în viziunea lui Eminescu o "formă fără fond", întrucât nu se bazează pe o clasă de mijloc, bogată şi cultă, ci pe una de scribi abonată "la funcţiile cele mai nalte ale statului". În consecinţă, partidele nu sunt expresia unor principii şi valori, ci a unor interese personale. Aristocraţia istorică dispărând, nu exista fundament real pentru conservatorism. Clasa de mijloc pozitivă neexistând, nu sunt nici temeiuri pentru liberalism. Iar singura clasă pozitivă – ţărănimea, nu-şi poate reprezenta interesele, datorită sărăciei şi inculturii. În consecinţă "nimeni n-o pricepe…, nimănui nu-i pasă de ea". Dar cum am tratat noi, în epoca liberală, această ţărănime care e "cea mai conservatoare în limbă, port şi obiceiuri, dar şi purtătorul istoriei unui popor, naţia în inţelesul cel mai adevărat al cuvântului"? Pe spezele muncii ei am creat un aparat "greoi şi netrebnic". Pe scurt, "într-o ţară care n-are export industrial ţăranul munceşte pentru toţi… Dantela de Bruxelles, galonul de pe chipiul generalului, condeiul de fier cu care scriem…, toate ne vin în schimbul grâului nostru, şi acest grâu îl produce numai ţăranul". Dar el trebuie să producă tot mai mult pentru a susţine aparatul de stat şi pătura superpusă. Pentru a produce mai mult, el trebuie, în mod normal, să lucreze cu maşina. Nu şi în cazul României, unde ţăranul lucrează "ca şi înainte de cinzeci de ani, dar sarcina ce o poartă e înzecită". El duce în spate "câteva mii de proprietari, mii de amploaiaţi…, sute de mii de evrei…, zeci de mii de alţi supuşi străini". Fiziocrat şi ţăranist, avant la lettre, ar fi Eminescu, în opinia economiştilor şi a ideologilor liberali. Dar nu etichetele puse de unii ori de alţii contează, ci adevărul faptelor. Iar acesta este de partea lui Eminescu. Multiplicarea sarcinilor pentru ţărani a fost chiar metoda aplicată de statul român, zis modern şi european. Sarcinile sporesc până a deveni insuportabile, iar serialul răscoalelor ţăraneşti din epocă nu face decât să o prefaţeze pe cea catastrofală, din 1907, care dezvăluia în toată goliciunea minciuna oficială, fundamentată pe mimarea reformelor şi politicianism. Declinul ţărănimii nefiind compensat de un progres real al burgeziei naţionale şi al activităţii industriale prefaţa terenul dominaţiei economice austro-ungare. Convenţia vamală cu această ţară, încheiată la 1876, mai mult din raţiuni politice, e drept, pregătea terenul în acest sens.

Asaltată de pericole externe, România se comporta iresponsabil, facilitând sporirea influenţei puterilor din proximitate. Dar răul nu e înafară, ci chiar în lăuntrul ţării, şi el poartă un nume: proasta rânduială socială şi politică. Eminescu fundamentează ideea naţională pe realitatea socială. Nu poţi pretinde idealism unui popor chinuit de maladii lăuntrice. Soluţia este chiar o bună aşezare a lucrurilor interior, întrucât "păstrarea naţionalităţii noastre e lucrul de căpetenie". "Dacă n-am avea vecinic influenţe străine… atunci ne-am sparge capetele unul altuia până s-ar aşeza lucrurile. Dar acest lux al revoluţiunii sociale nu este permis nouă, a căror stat e vecinic o cestiune." Reforme graduale înţelepte, aşadar, şi nu revoluţii care atrag magnetic interese străine dizolvante. Peste câteva decenii, la 1907, se va vedea câtă dreptate a avut Eminescu: însăşi existenţa României a fost pusă în cumpănă de acţiunile ruseşti.

Soluţia lui Eminescu la starea de lucruri ce a rezultat din aplicarea mimetică a unui liberalism caricatural, din cauza superficialităţii elitelor noastre politice şi a lipsei suportului social este rostită tranşant: 1. Stabilitatea – "adică guvern monarhic"; 2. Munca – "adică escluderea proletarilor condeiului de la viaţa publică a statului; 3. Economia – "adică dreapta cumpănire între foloasele aduse de cutare cheltuieli şi sacrificiile făcute pentru ea". Numitorul comun este solidaritatea, iar miza este consolidarea statului capabil să se opună celor două influenţe străine, egal distructive: austro-ungară şi rusească. Sub cea dintâi, rezultatul ar fi că "evreii ar intra în sate în număr mai mare decât astăzi, ţăranii ar deveni servii lor, moşiile ar fi cumpărate de societăţi de capitalişti, colonizate cu nemţi, iar naţia redusă la proletariat". Alternativa rusească nu e cu nimic mai prejos: "un ucaz ar şterge limba din biserică şi stat, ţăranul ar trăi mai bine cu condiţia ca să se rusifice…, iar cei mai curajoşi ar mări pohodul na Sibir".

Nimeni nu a făcut până la Eminescu şi nici după el un tablou mai adevărat al influenţelor străine într-o ţară nepregătită să le asimileze, pentru că nici modernă nu era, nici trainică, dar nici cumpătarea nu-i caracteriza pe liderii politici cuplaţi în mare viteză la idei străine învăţate pe de rost. Înapoi la poporul român şi la nevoile lui simple! Cât de bine am înţeles cugetul eminescian, în vremea lui ori după? De regulă ne legăm de amănunte, de nepotriviri cu spiritul actual al corectitudinii politice (precum citarea evreilor în acest tablou), de progresul ideilor economice ori politice, de globalism ori câte şi mai câte, numai de adevărul, profunzimea şi acurateţea gândirii sale ne înstrăinăm. (Va urma)

Mihai Dorin este istoric şi publicist