Premiera de la Fix: Lumi posibile

Piesa lui John Mighton a cunoscut două montări în Canada, în 1990 şi în 1997 – prilej pentru ediţia revizuită, folosită şi pentru premiera de la Fix. Alături de regizorul Robert Lepage semnează scriptul pentru filmul din 2000, avându-i în distribuţie pe Tilda Swinton şi Tom McCamus. Ambele pun problema identităţii, cu pendulări între plasarea centrului de greutate al subiectului în memorie sau imaginaţie. Ceea ce par a fi frânturi de memorie ale unui eu disociat sunt lămurite la final ca lumi alternative imaginare (”Am visat”). În spectacol, scenele – cadre filmice – nu se succed, ci se întrepătrund, prin persistenţa efectului video anterior, prin intrarea în scenă a personajelor următoare sau rămânerea celor din scene anterioare. Unele ”cadre” sunt redate la scenă pe o suprafaţă cubică, neagră, netedă, lucioasă – oglinda conştiinţei protagonistului -, altele audio sau audiovideo. În loc de reflectoare, sunt folosite neoane, potenţând atmosfera glacială şi eliminând iluzia scenică, deoarece nu creează efecte de luminaţie prin nuanţare coloristică. Recuzita este actualizată (laptop, tabletă, smartphone), contrastele scenografice interesante (platforme albastre, vârfurile pletelor – roşii).

Spectatorii, actorii, regizorul aparţin lumii actuale. Prin convenţie, acceptăm acţiunea de investigare a crimelor şi furturilor de creiere umane – lumea detectivului Berkley şi a asistentului său, Williams – ca aparţinând tot lumii actuale. Dovadă proiecţiile cu caracter realist (apartamentul şi corpul neînsufleţit al lui George Barber, inteligent, cu reale competenţe matematice), dar şi unele punţi evidente între cei doi şi public (în trei dintre scenele cu detectivii, se consumă cafea, gogoşi, bere de la firme recognoscibile). În caz contrar, pe lângă lumea actuală şi lumile posibile (aici lumi imaginare) ar trebui să mai asumăm o lume ficţional-dramatică. Lumile posibile sunt construite în scenele repetate cu nuanţări, în care George o caută pe Joyce. În consecinţă, proiecţiile performante derulate pe cele opt plasme suspendate vor avea un efect oniric, halucinant ori vor evoca senzaţii (uneori vid mental).

De la început (după interviul în variantă video), discutând cu Joyce 2 în bar, George emite teoria lumilor posibile, susţinând că trăieşte mai mult de două vieţi simultan. Controversabilul Penfield complică lucrurile. Cercetător al modului de a controla creierul uman, urmele/ perturbările rămase în câmpul informaţional creat de procesele naturale (scena interogării de poliţişti – audiovideo, ca şi cum ar aparţine unei lumi virtuale, în timp ce ceilalţi doi rămân în ”platou”), dar şi voce în visul lui George, practic o amintire (doar audio, ”Te voi omorî în toate lumile…”, replicile protagonistului ­- direct din ”platou”). Apoi doctor în lumea actuală. Penfield are acces la toate lumile: la lumea actuală, de unde fură creiere, fără a lăsa urme, la lumile posibile create de creierul lui George, aflat într-un recipient şi racordat la un calculator. La lumea ficţională, dobândind pretenţii auctoriale, schimbând replici de-ale actorilor.

Penfield determină lumile ficţionale prin care mintea lui George pulsează încercând să dezlege misterul propriei existenţe. Într-un anume sens, el este încă viu, menţinut într-o stare între veghe şi vis, într-un vas fluid, despărţit de trup. Singurele întâlniri pe care le are în această stare sunt cu Joyce 1(scenele 2, 6, 11,15, a doua parte din 9), Joyce 2 (scenele 4, 13, prima parte din 9) şi cu Penfield. Diferenţierea între două tipologii feminine se face după detalii exterioare, dar şi diferenţe de caracter (una e neurolog, cealaltă vinde acţiuni, prima poartă părul în coc, ambele independente, dar în sensuri diferite, pe prima o cunoaşte la cantina universităţii, pe cealaltă într-un bar, celei dintâi îi spune că a avut doar cinci iubite, celeilalte că miliarde). Creierul lui proiectează moartea fizică asupra soţiei (ambelor le spune că soţia lui a murit), conferind o explicaţie stării încă neelucidate (senzaţia de braţ amputat, ba mai mult).

De la un moment, diferenţele se estompează, împrăştierea lui George mergând în sensul desluşirii propriei situaţii (după prima lecţie audio a lui Jocelyn, la aproximativ jumătatea spectacolului, trenându-se în semiobscuritate cu plasmele luminate din contur). Acesta visează/ de fapt, Penfield îi arată două cazuri similare, afazice, în urma mutării creierului; respectivii nu-şi mai pot aminti decât trei cuvinte – ”lespede”, ”bloc”, ”ilariant”. Orice obiect (vasul cu pietre decorative) al lui Joyce 2 devine un indiciu pentru lumea imaginară locuită – suferind de pe urma transbordării creierului, rămâne blocat în tautologic; din întâmplare, Joyce 2 vine cu o obiecţie (un obiect trebuie comparat cu un altul, nu cu el însuşi) şi o ironie (comparaţia cu o plajă pe care cei doi s-ar afla). Bolul era un cadou de la fostul ei prieten: înainte de a fi ucis, George se certase cu soţia sa, Joyce, din cauza unui cadou primit. Prin asociere, el face legăturile bol/ cadou-plaja/ mare-(creier) în fluidul unui recipient (”Nu există decât o lume. Ştiu unde sunt. Într-un recipient.”).

George se desparte într-una dintre lumi de Joyce 2, într-un mod similar certei avute cu soţia înainte de a muri (”Ai fost singura…”); Joyce 1, proiecţia lui Joyce – soţia care-l iubeşte necondiţionat, care se schimbă pentru el (visul ei din scena 11, confuzia creată de replica ”Nu am fost făcută să vând acţiuni” şi reluată ”(…) să fiu om de ştiinţă”), călăuza care prin teorii neurologice îl ajută să devină conştient de modul său de existenţă actual, pe care o caută/ (re)întâlneşte/ pierde în toate lumile. Lui George Joyce i s-a şters din memorie şi încearcă să o reconstruiască în imaginaţie. Spectacolul de la Fix (mai scurt decât piesa şi filmul deopotrivă), oprit într-un punct, pune accent pe întreruperea testelor lui Penfield (”În lumea asta sunt doar un criminal”) şi pe conştientizarea stării ontologice de către George; numai că ambiguitatea este deplină pentru cei care nu au citit textul ori măcar nu au văzut filmul.

Florin Caracala are un rol dificil – alienarea unei minţi despărţite de trup. Cu cât ne îndepărtăm de scenele când o curtează pe Joyce 1 în restaurant şi dincolo de micile momente când joacă mai cu emoţie ori de implicarea arătată în momente din scenele 9, 11, 13, un subiect cu percepţii (dar fără corp), încercând să desluşească propriul caz, e configurat din grimase, fixaţii, absenteism. În micromonologul dictat de interogaţia ”doctorului”, reuşeşte să se eterizeze destul de bine. Stanca Jabeniţan aduce în scenă personaje în carne şi oase (Joyce 1-2, chiar 3), cu simţiri şi orgolii, dar detaşate. Momentele de logică situaţională ori conversaţională sunt întotdeauna bine punctate. Cătălin Mîndru e de un comic distanţat, jucând furat de apatie din cauza misterului cazului (poate că şi ”noi” suntem ţinuţi, fără să ştim, asemenea lui Louise, într-un recipient). Alex Iuraşcu are o apariţie buimacă, în rolul îngrijitorului confuz care văzuse luminile de la recipient şi le confundase cu un OZN. Cosmin Panaite face un rol corect (asistentul detectivului care ia lecţii audio de sporire a inteligenţei prin exersarea imaginaţiei, pentru a reuşi să rezolve cazul). Cristian Bojan îl joacă favorabil pe maliţiosul şi neelucidabilul Penfield.

(Lumi posibile de John Mighton, regia: Theodor Cristian Popescu, distribuţia: Stanca Jabeniţan, Florin Caracala, Cătălin Mîndru, Cosmin Panaite, Cristian Bojan, Alex Iuraşcu, video: Andrei Cozlac, scenografia: Velica Panduru, Teatru Fix, premiera: 25 martie 2015)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală