Presa primelor 100 de zile de Trump

Când Trump a fost investit preşedinte, acum 113 zile, mai mulţi jurnalişti au comentat riscurile pe care relaţia sa nesănătoasă cu presa le-ar putea avea asupra jurnalismului. Previziunile fluctuau de la temerile că adversitatea lui Trump ar putea arunca presa în penumbră, la cele care anticipau o înrăire a presei, hrănită de acest război maladiv. Din fericire – cred eu – nici una din aceste predicţii nu sunt confirmate de primele 100 de zile de mandat. În ciuda provocărilor sau tocmai graţie lor, "mainstream media" – pe care Trump continuă să o numească "fake news media" (presa de ştiri false) – pare să-şi exercite misiunea cu integritate şi responsabilitate. Jurnalismul de investigaţie, parcă amorţit sub tic-tacul uniform al unui sistem social matur, s-a trezit inspirată de anormalităţile acestui mandat. Relatările ocazionate de împlinirea a 100 de zile sunt, cred, un exemplu relevant, dată fiind cantitatea copleşitoare a producţiilor jurnalistice, dar şi anvergura lor ţinând cont de importanţa acestei pietre de hotar pentru istoria preşedinţiei americane.

Tradiţia porneşte de la Franklin Delano Roosevelt. Preşedintele extraordinar al unui context istoric de excepţie, artizan al Noului Deal, a scos ţara din criza economică printr-o activitate legislativă greu de egalat – spune istoria. De la Roosevelt încoace, primele 100 de zile sunt un barometru relevant. Candidaţii în alegeri îşi prezintă un program al primelor 100 de zile în campanie pe care aproape de fiecare dată le e dificil să îl implementeze în totalitate. Obama, care e acum comparat de unii analişti cu Roosevelt din ambele motive – a preluat ţara în criză şi a luat măsuri urgente de stabilizare economică – însă spre deosebire de Roosevelt s-a confruntat cu un Congres ostil, declara că ar dori să fie judecat pentru primele 1000 de zile. Bill Clinton răspundea că nu ia în seamă această numărătoare inversă. George Bush a cerut o revizuire a deadline-ului din cauza timpului pierdut cu renumărarea voturilor. Toţi trei şi-au menţinut un prag de încredere ridicat şi s-au menţinut pe făgaşul planului electoral.

Cu Donald Trump, altfel stă treaba. Trump e preşedintele cu cea mai scăzută popularitate după 100 de zile de mandat – 43%, în condiţiile în care majoritatea preşedinţilor au atins sau depăşit pragul de 60%, potrivit Time. Un vârf recent de popularitate a fost atins de Obama, cu 65%, iar mai demult de Kennedy, cu aproape 80%. Măsuri heirupiste ca cea privind interdicţia imigrării din ţările de risc terorist sau reforma asigurărilor de sănătate, au cântărit greu în acest procent, pe care unele măsuri mai inspirate, precum atacul din Siria, nu au reuşit să le contracareze. Spre deosebire de toţi antecesorii care şi-au recunoscut limitele, Trump a adoptat atitudinea leului rănit. El e cel care, ca nimeni altul, şi-a ţinut toate promisiunile faţă de poporul alegător, dar presa de ştiri false refuză să îi recunoască Gloria. "Mainstream (FAKE) media refuză să afirme lunga noastră listă de realizări, incluzând 29 de iniţiative legislative, graniţe întărite şi optimism măreţ", posta Trump pe Twitter, chiar pe 29 aprilie, la 1:39 pm. Cuvintele de mai sus stârnesc frisoane celor trăiţi la lumina realizărilor îndrăzneţe ale Tovarăşului. "Le lipseşte o doză sănătoasă de realitate", ca să citez un comentariu din Washington Post în introducerea făcută Op-Ed-ului semnat de Donald Trump pe care şi-l închină sieşi într-o persistenţă îngrijorătoare în realitatea faptelor alternative.

Incăpăţânarea lui Trump în a se lua la trântă cu evidenţele este fascinantă. Planul său de 100 de zile a fost publicat în noiembrie 2016. Chiar şi pentru neiniţiaţii în politică, este clar că bilanţul nu este impresionant. Da, Trump are câteva cifre de partea sa: a semnat mai multe legi (29) decât Obama (14) şi Bush (7) la un loc în acelaşi interval. Dar presa arată că acestea sunt foarte subţiri la propriu – 133 pagini faţă de 1631 pagini ale legilor lui Obama, o caracteristică a legilor de anulare a altor legislaţii. Trump a semnat mai multe ordine executive (32) decât Obama (19) şi Bush (11) la un loc, însă aceasta e mai degrabă un indicator al folosirii exagerate a puterii prezidenţiale decât al performanţei politice. Cifrele de mai sus sunt din Business Insider, care adaugă multe altele, între care recordul prezidenţial la partide de golf în cele 100 de zile, potrivit agendelor oficiale: 19, faţă de una în cazul lui Obama şi zero, în cazul lui Bush. Deşi unora le-ar putea părea acesta un detaliu maliţios stârnit de presă, recordul de golf e relevant în contextul în care Trump declara sobru în campanie că nu va avea timp să joace golf dacă va fi ales. Contrastul dintre vorbe şi evidenţe, intenţii şi realizări, fantastice ambiţii şi limitate competenţe reprezintă probabil una din dominantele acestui bilanţ. Iar aceasta nu e o invenţie a presei. Jurnalismul de fact checking (de comparare a declaraţiilor trumpiene cu faptele) este îmbrăţisat tot mai mult de către media pentru a contracara afluxul fără precedent de vorbe prezidenţiale fără acoperire. Politifact, Washington Post, The New York Times dedică analize pur faptice bilanţului de 100 de zile, arătând distorsiunea dintre vorbele şi faptele preşedintelui. Acestor analize li se adaugă investigaţiile tonice ca aceea din Los Angeles Time, pe tema costurilor exorbitante impuse de modul de viaţă al preşedintelui vedetă. Iată un singur aspect: paza preşedintelui numai într-unul din obiectivele unde acesta petrece o parte din timp – Trump Tower – costă, în 100 de zile, 21 milioane de dolari, aproape cât paza pe un an a Serviciului Secret American, 26 milioane. Pentru Trump, aceste confruntări cu realitatea sunt expresia unei prese nedrepte şi false. În ochii adversarilor săi, sunt abordări legitime.

Relatărilor pur faptice li se adaugă şi comentarii deosebit de acide, dar nu nefondate, ca cele din The New York Times sau Washington Post. Ultimul, intitulat "100 de zile de Trump: două realizări singuratice", califică mandatul drept "zgomot gol", "politici fără principii", "tentative improvizate", şi judecă aspru gesturile preşedintelui de a cocheta cu dictatorul Filipinelor, de a exprima vorbe admirative faţă de dictatorul Coreei de Nord (a pretty smart cookie!/ un fursec destul de isteţ!), incapacitatea de a înţelege politicile pe care vrea să le anuleze, ca Obamacare. Însă autorul menţionează şi aspectele pozitive, chiar dacă acestea pălesc în faţa lungii liste a eşecurilor. "Trump l-a confirmat cu succes pe Neil Gorsuch la Curtea Supremă şi a făcut progrese substanţiale în direcţia deregularizării pro-business şi anti-consumator" – spune autorul comentariului din Washington Post.

Trump a încercat, fără doar şi poate, să facă mai mult. Dar nu i-a ieşit. Faptul că a încercat nu înseamnă că şi-a ţinut promisiunile. Iar faptul că nu i-a ieşit nu îl culpabilizează sub aspect moral, ci îl califică drept un incompetent. Iar faptul că presa surprinde aceste diferenţe nu are nimic de-a face cu presa de ştiri false. Dimpotrivă observ o atenţie a presei în a evidenţia lucrurile pozitive ale preşedintelui, în a arăta diferenţa dintre fapte şi percepţii când twitt-urile agresive  ale lui Trump inflamează spiritele mai tare decât faptele lui o fac etc. Fireşte, există şi un alt tip de jurnalism. Fox News, canalul prieten, realizează o retrospectivă strict evenimenţială. Dar una căreia îi lipseşte contextul, unitatea de măsură, comparaţia. Ce sunt o vizită, un act de medaliere, o semnare de ordin prin raportare la ele însele? Într-o astfel de abordare, cele 100 de zile sunt într-adevăr o listă interminabilă de măreţe realizări. Citiţi prin comparaţie analizele strălucite din The Economist şi The New Yorker. Ambele îi dedică lui Trump câte un profil argumentat, magistral scris. Mesajele transmise de acestea sunt complementar-alarmante. The Economist o declară chiar în titlu: "Promisiuni, promisiuni. Puţine angajamente ţinute, dar susţinătorilor nu le pasă", arătând că în ciuda ratei foarte joase de 43%, Trump se bucură de un scor "Reagan-esc 85%" în rândul suporterilor săi iniţiali, ceea ce înseamnă că ar putea câştiga din nou, în ciuda pericolului la adresa democraţiei şi valorilor sociale sănătoase. The New Yorker vorbeşte despre demagogia populistă a lui Trump care se încadrează într-un val de recesiune democratică mondială (a se vedea ascensiunea, din fericire curmată a lui Marine Le Pen, în Franţa). Autorul The New Yorker spune că pericolul la adresa valorilor liberale, democraţiei (exemplificate în ultimele zile din nou prin şocanta concediere a directorului FBI, în contextul anchetei privind iţele lui Trump cu Rusia) ne arată "fragilitatea lucrurilor de preţ". Dar există speranţă că acestea pot şi vor fi păstrate. Integritatea presei şi resuscitarea spiritului ei investigativ îndreptăţesc aceste speranţe.

Emilia Chiscop a absolvit un master în politici de dezvoltare internaţională la Duke University unde, în prezent, coordonează programele educaţionale din cadrul "Duke Initiative for Science & Society"