Primăvara decanului

Abia intrasem la facultate în 1982, când Saul Bellow publica în Occident al său tulburător Dean’s December (splendid tradus după revoluţie de regretata Antoaneta Ralian drept "Iarna decanului"), frescă acidă a ceauşismului târziu care, împreună cu defectarea generalului Pacepa, au ruinat toată munca de manipulare mediatică şi de marketing politic a Securităţii, care-i construiseră peste hotare o imagine pozitivă dictatorului din Carpaţi. Nu am aflat despre roman decât atunci când a fost interzis în ţara "socialismului multilateral dezvoltat", iar de citit, l-am citit fireşte în traducerea din anii 90. Ştiam totuşi, ca mulţi alţi intelectuali de atunci, de faimoasa expresie din roman "cel care pleacă ultimul din ţară să stingă lumina", devenită virală, supapă psihologică lăsată pentru a mai elibera tensiunea socială a unei populaţii "apărate" la graniţă de grăniceri care stăteau cu armele întoarse spre cei care ar fi vrut să evadeze din raiul comunist.

Mi-a venit în minte acest episod în aceste zile, când lumea universitară ieşeană trăieşte febra alegerilor de rector pentru un mandat (sau două) de patru ani, iar competiţia se arată destul de tensionată având în vedere că acestă poziţie, de un imens prestigiu cultural şi civic, poate constitui o trambulină pentru o carieră politică sau ministerială şi pentru că bugetele administrate de universităţi egalează în unele cazuri ca mărime şi complexitate chiar bugetul oraşului. Mi-a venit în minte nu atât pentru paralela facilă că mulţi candidaţi sunt foşti decani, ci pentru că atmosfera generală a ţării a sucombat iarăşi, ca în timpul vizitei lui Bellow la Bucureşti, în marasm economic şi degringoladă morală. Ce-i drept, de altă factură decât acelea din timpul dictaturii.

Am colaborat sporadic în ultimele două decenii şi jumătate cu Universitatea "Al.I.Cuza", dar nu sunt angajat al acestei instituţii, care mi-a fost şi mie Alma Mater, şi nici nu am drept de vot la aceste alegeri. Îi cunosc pe trei dintre candidaţi pe care îi respect şi îi cred capabili, pe oricare dintre ei, să fie un bun conducător atât din punct de vedere academic, cât şi ca viziune managerială. Revenit după un mandat consistent la Curtea Constituţională (cea mai înaltă demnitate posibilă pentru un judecător) domnul Tudorel Toader reprezintă, indiscutabil, o garanţie de imagine şi de stabilitate, fiind, de departe, candidatul ideal al structurilor conservatoare din universitate dornice să-şi păstreze şi perpetueze status quo-ul, să evite elanurile prea modernizatoare sau să negocieze soluţii la limita legală pentru a nu părăsi scaunul de demnitar universitar sau de profesor aşa cum le-ar putea obliga legea. Nu ştiu dacă domnia sa va avea un proiect de conducere în acest sens, dar cel puţin aşa pare din exteriorul universităţii că se va întâmpla.

Nicu Gavriluţă, actualul decan de la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice este un cărturar dublat de un lucid organizator. Discipol al profesorului Ştefan Afloroaei, probabil cel mai subtil comentator de metafizică al vremurilor noastre, profesorul Gavriluţă este un rafinat hermeneut al textului sacru, un analist necruţător şi o personalitate cu un puternic impact civic, fiind un bun orator şi un comentator lucid al contemporaneităţii. Ar fi un rector de mare impact retoric şi cu o excelentă capacitate de comunicare.

Despre Codrin-Liviu Cuţitaru, decanul de succes al Facultăţii de Litere, de numele căruia se leagă de fapt redresarea spectaculoasă a acestei facultăţi văduvită de politici anticulturale anterioare, care i-au impus, pe criterii utilitariste, meschine curbe de sacrificiu, nu prea ştiu cum să scriu, pentru a-mi păstra echilibrul în această prezentare. Codrin mă onorează cu prietenia lui de mai bine de două decenii şi jumătate şi este printre cei pe care îi consider ca fiind exemple de strălucire intelectuală şi morală din generaţiile de după noi, pe care îi aştept să ridice prestigiul universităţii şi al oraşului mult mai sus decât au reuşit generaţiile hibride, pre şi post-tranziţie. (Vreţi liste, desigur! Iată, în opinia mea, câteva dintre aceste vârfuri din domeniul umanist: Codrin-Liviu Cuţitaru, Antonio Patraş, Bogdan Creţu, Doris Mironescu în filologie; George Bondor la filosofie; Bogdan Maleon, Lucian Leuştean, Andi Mihalache şi Dorin Dobrincu la istorie, precum şi Daniel Şandru, şi Sorin Bocancea în politologie). Ei sunt deja o elită consolidată, la mijlocul carierei, care ar trebui să preia proiecte majore academice, culturale, civice şi politice pentru a da un impuls modernizării şi apropierii noastre de civilizaţia şi echilibrul din ţările stabile. Ei sunt cei pe care o echipă nouă, care vrea să continue mandatul spectaculos al actualului rector, distinsul profesor Vasile Işan, ar trebui să se bazeze.

Mă vor ierta, sper, ceilalţi contracandidaţi (domnului Muraru îi prezint scuze că nu-l discut aici, necunoscându-l), dar dacă ar fi după mine eu aş vrea o universitate dinamică, cu o politică de personal mai flexibilă, cu o deschidere internaţională mai pregnantă şi cu un standard de calitate şi integritate ridicat astfel încât să poată urca constant în clasificările internaţionale şi în aprecierea mediului academic planetar. Aş vrea ca universitatea să fie condusă de un anglist rafinat, subtil discipol al marelui profesor şi diplomat Ştefan Avădanei, cu o bună cunoaştere a mediului american (Fulbrighter pentru un an la mari universităţi din S.U.A.) şi cu un mandat de decan în care a gestionat abil inerentele conflicte dintre generaţii, cu o politică financiară şi de personal sănătoasă şi cu abilităţi de comunicare excepţionale (cu greu fac eu faţă exigenţelor cititorilor Ziarului de Iaşi obişnuiţi, miercurea, cu rubrica sa substanţială!) şi, mai ales, cu o modestie şi decenţă care contrastează atât de semnificativ cu self-marketingul agresiv al vremurilor noastre. De aceea cred că toate aceste condiţii îl fac pe profesorul Cuţitaru un posibil rector de succes. Un rector care să continue reuşitele academice, diplomatice şi instituţionale ale actualului rector şi care să se înscrie în galeria sonoră a universitarilor ieşeni cu care ne mândrim. Aşteptăm, deci, primăvara.

Dar asta e, totuşi, treaba corpului profesoral şi a celor cu drept de vot din universitate şi noi, cei nu avem altceva de făcut decât să le acceptăm decizia. Succes, deci, tuturor şi fie ca cel mai bun să reuşească să convingă corpul electoral şi să învingă! Poate aşa, o parte tinerilor buni nu se vor mai îndemna ca "ultimul să stingă lumina".

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor