Progres abătut şi reversibil

Nu surprinde pe nimeni apariţia pe agenda electorală germană a temei aderării Turciei la Uniunea Europeană. Cancelarul Angela Merkel s-a exprimat destul de clar împotriva unei Uniuni de la Atlantic până în Anatolia, iar niciunul dintre adversarii ei nu poate oferi o replică semnificativă. Poziţia creştin-democraţilor germani nu reprezintă o noutate: Austria şi Franţa sunt exemple notabile de ţări care, mai ales prin vocea partidelor de centru-dreapta, s-au exprimat împotriva integrării Turciei în UE.

Evident că motivaţia oferită de doamna Merkel, axată pe regresul democratic după tentativa eşuată de puci şi represiunea ce a urmat, este solidă. Cazul jurnalistului cu dublă cetăţenie (turcă şi germană) arestat de regimul Erdogan sensibilizează publicul german, dar nu era nevoie de acest exemplu: într-o ţară cu un număr semnificativ de etnici turci – şi kurzi – există suficient interes faţă de situaţia de la Ankara. În acelaşi timp, doamna Merkel speculează şi rezervele de ordin cultural şi religios faţă de aderarea Turciei, întâlnite mai ales la votanţii de dreapta, între care se regăsesc simpatizanţii AfD (Alternativa pentru Germania), dar şi conservatori din CDU şi mai ales din formaţiunea-soră bavareză, CSU. Ideea ar fi că Turcia trebuie respinsă nu doar pentru că este nedemocratică, ci în primul rând pentru că este musulmană.

Germania nu este singura ţară importantă în care tema Turcia-UE a fost speculată electoral. Cu o intensitate redusă, ea a figurat şi pe agenda politică a prezidenţialelor franceze. Referendumul britanic de anul trecut ne-a oferit un exemplu despre cum un subiect marginal – posibila aderare a Turciei – poate fi utilizat pentru a speria şi mai mult un electorat deja stresat de perspectiva accentuării imigraţiei musulmane.

Deşi îngheţate, negocierile de aderare a Turciei la UE produc efecte, iar acestea nu sunt pozitive. În condiţii normale, în care s-ar aplica faimoasele criterii de la Copenhaga privind democraţia şi statul de drept, aceste negocieri ar fi abandonate imediat. Dar compromisul între UE şi regimul Erdogan, prin care s-a pus capăt valului de refugiaţi venit pe traseul Turcia-Grecia, pare să implice păstrarea acestei conexiuni lipsite de conţinut. Numeroase reacţii ale oficialităţilor de la Ankara – dar şi ale presei afiliate regimului – sugerează că nici partea turcă nu acordă cine ştie ce atenţie perspectivei. Sau că preşedintele Erdogan ar dori să fie el cel ce anunţă ruperea negocierilor, atunci când va considera avantajos să o facă.

În perspectiva unui viitor tratat, Uniunea s-ar putea orienta către soluţii de evitare a unor situaţii similare. Desigur că nu se poate pune semnul egal între posibilele provocări aduse în viitor de Serbia sau Albania şi cele pe care le ridică, de jumătate de secol, Turcia. Contează mărimea, influenţa şi ambiţia – iar lista ar putea continua. Dar ideea că întreruperea negocierilor de aderare sau retragerea statutului de candidat, din iniţiativa forurilor de la Bruxelles, ar intimida orice regim amator de escapade nedemocratice este contrazisă de fapte.

În perspectiva redeschiderii dosarelor extinderii, după alegerile din 2019, ar fi de dorit ca Uniunea să-şi dezvolte o atitudine ceva mai modestă faţă de negocierile de aderare ale statelor candidate din sud-est şi, în viitor, din spaţiul post-sovietic. Nu mai suntem în epoca în care credeam în progresul neabătut şi ireversibil pe drumul democraţiei şi economiei de piaţă. Ţări ca România au demonstrat că el poate fi abătut; ţări ca Ungaria ne-au convins că este reversibil. Ideea ar fi ca suspendarea negocierilor să devină un instrument de descurajare credibil.

Pentru asta, e nevoie de flexibilitate: încetarea negocierilor şi retragerea calităţii de stat-candidat, ca decizie politică, nu ar trebui să şteargă automat tot ce s-a realizat în negocierile bilaterale, dacă ţara respectivă va redeveni peste cinci sau zece ani o democraţie funcţională sau o economie sustenabilă. Poate că la Skopje, Belgrad, Tirana sau în alte părţi o asemenea abordare ar fi utilă. După mai bine de zece ani de plafonare democratică în interiorul UE, ne putem întreba dacă nu cumva la fel ar fi stat lucrurile şi în cazul României.