Caută 
1 MIN
Dacă vom reuşi să facem un upgrade european agendei culturale deja existente la Iaşi (cu mult mai bogată şi diversificată decât pare la prima vedere!), adică dacă vom dezvolta cerinţa primară, esenţială, a Uniunii Europene, de a conferi o dimensiune europeană programelor noastre culturale atunci vom avea, pe lângă vectorul de dezvoltare regională pe care îl pot constitui investiţiile în industrii creative, o bază de plecare sănătoasă pentru a construi un dosar de candidatură cu şanse.
Am aflat că există, an de an, o capitală culturală europeană în martie 1996 când am condus, pentru prima oară, un proiect internaţional al Ministerului Culturii. În centrul Copenhagăi, în faţa primăriei, pe o larga esplanadă centrală, era un uriaş centru de informaţii turistice care dădea detalii atunci despre agenda manifestărilor culturale, artistice şi turistice care făceau din capitala Danemarcei, pe parcursul a 365 de zile, centrul cultural al Europei. Atunci mi-a încolţit ideea: de ce nu şi la Iaşi?
Pentru că într-un fel special această poveste este legată, de mai bine de cincisprezece ani, de avataruri profesionale, jurnalistice şi politice care mi-au condimentat existenţa la Iaşi, voi cere îngăduinţa cititorului ca să prefaţez această cronică săptămânală despre tribulaţiile dosarului nostru de candidatură pe care Ziarul de Iaşi s-a oferit, cu generozitate, să mi-o găzduiască, cu o introducere confesivă. Doar de acestă dată, pentru că, veţi vedea, povestea are tâlcul ei.
Era tot prin martie, la vreo trei luni de la Revoluţie… De la balconul Prefecturii, un profesor de istoria artei de la universitatea ieşeană îl introducea pe cel care urma să devină, peste două luni, preşedintele ales al noii Românii, celor peste o sută de mii de susţinători aduşi cu autobuzele din toate judeţele Moldovei (da, mai mulţi ca la concertul ZU) cu profeticele cuvinte: "Iliescu apare / Soarele răsare", o linguşeală oportună care i-a adus celui în cauză o impresionantă carieră parlamentară şi o putere discreţionară asupra Iaşului de aproape două decenii. În februarie 2001 când, după o hărţuială şi o inamiciţie de mai bine de un deceniu, a reuşit să mă înlocuiască de la conducerea Direcţiei pentru Cultură i-am predat distinsului universitar, aflat atunci în climaxul puterii sale politice, dosarul cu argumentele pentru susţinerea Iaşului de a fi Capitală Culturală Europeană, în viitorul apropiat. Din nefericire, nu l-am convins. Prezenţa mea în Consiliul Director al Asociaţiei Regiunilor Europei pentru Cultură, desemnarea mea internaţională ca expert pentru cultură la Jocurile Francofoniei din Luxemburg, 1996, vizitele făcute la invitaţia organizatorilor altor capitale culturale (Salonic, 1997; Weimar, 1999 sau Avignon, 2000), proiecte majore dezvoltate de mine precum Zilele culturii ieşene în Statele Unite, în 1998, sau toată oferta de evenimente europene sau alternative pe care le sprijinisem vreme de 5 ani, deci toate argumentele cuprinse în acel dosar au fost inutile, sfârşind, acoperite de colb, în fişetul unui birou de pe bulevardul Ştefan cel Mare, iar Iaşul a fost exclus din Asociaţia Regiunilor Europei pentru Cultură pentru că un preşedinte de judeţ de atunci nu a mai aprobat plata cotizaţiei de 1000 de dolari pe an, motivând că el nu dă bani pentru "afacerile lui Cîntic". Dar, vorba lui Luca Piţu, "aşa erea pe vremea aceea".
Cu doi ani înainte ca Sibiul să devină, prin asociere cu Luxemburgul, o capitală culturală europeană, am susţinut, la invitaţia Consiliului Britanic, dosarul Iaşului pentru a fi desemnat Creative City al României, într-o reţea sud-est europeană de oraşe creative din Bulgaria, Macedonia, Serbia, Croaţia şi Albania într-un megaproiect finanţat de la Londra şi care s-a dezvoltat pe parcursul a patru ani incluzând analize de cartare şi impact a industriilor creative din Iaşi precum şi o componentă de formare a tinerilor antreprenori creativi de aici. Ar fi poate interesant de amintit că, la concursul naţional pe care l-am câştigat atunci în dauna Clujului, a Timişoarei şi a Craiovei, argumentul principal a fost nu cât de grozavi suntem noi, ci cât de mult ne-ar folosi acest proiect, daca l-am câştiga, la dezvoltarea unei zone marcate de sărăcie. Ca urmare a acestor eforturi, şi-au găsit până la urmă locul în strategia de dezvoltare durabilă pe care primăria a stabilit-o pentru Orizontul 2020 şi industriile creative, dovedindu-se astfel că demersul inteligent al britanicilor de a ne învăţa cum să pescuim a fost mai eficient decât al celor care ne dădeau, pe banii lor, peşte. Până şi Uniunea Europeană a înţeles, finalmente, că această simbioză de creaţie şi investiţie, susţinută de antreprenori tineri şi creativi, cu resurse relativ scăzute, dar cu dinamism, flexibilitate şi inventivitate reprezintă viitorul. De aceea, programele de finanţare culturală ale Europei au evoluat de la programele sectoriale din anii 90 (pe carte, pe muzică, pe arte etc.) la un program de finanţare comun numit Cultura 2000 (extins până în acest an) şi se îndreaptă, cum era şi firesc, către o platformă de sprijin pentru un sector cultural care să interacţioneze cu celelalte sectoare economice, care a primit numele de Creative Europe. Trebuie spus că, în ciuda scepticismului maladiv care ne înconjoară, Iaşul are argumente pe această direcţie şi ar fi de amintit aici şi câteva reuşite remarcabile de reprezentare internaţională a oraşului nostru cum au fost iasicreativeindustries,proiect multimedia de anvergură prezentat de mine, graţie unei finanţări private, la Expoziţia mondială de la Shanghai, în iunie 2010 sau marea expoziţie, cu impact semnificativ la Parlamentul Europei, pe care am prezentat-o în februarie 2011, cu sprijinul europarlamentarului Cătălin Ivan, la Bruxelles, sub numele de Iasi – City of Creativity.
Am făcut acest scurt ocol confesiv şi istoric doar pentru a arăta că proiectul Iaşi Capitală Culturală Europeană nu vine din neant şi că argumentele de susţinere a candidaturii noastre nu se bazează doar pe reveria paseistă a măreţiei pierdute a Iaşului, ci şi pe câteva baze solide, perfect aliniate cerinţelor juriului. Dacă vom reuşi să facem un upgrade european agendei culturale deja existente la Iaşi (cu mult mai bogată şi diversificată decât pare la prima vedere!), adică dacă vom dezvolta cerinţa primară, esenţială, a Uniunii Europene, de a conferi o dimensiune europeană programelor noastre culturale atunci vom avea, pe lângă vectorul de dezvoltare regională pe care îl pot constitui investiţiile în industrii creative, o bază de plecare sănătoasă pentru a construi un dosar de candidatură cu şanse. Trebuie doar să scoatem la lumină, fie doar şi prin rândurile din acest colţ de ziar, aşa cum ne propunem pentru perioada următoare, ceea ce există, dar încă nu e vizibil, adică… Europa de acasă.
Florin Cîntic este istoric şi director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi
