Punct de plecare pentru o Uniune cu geometrie variabilă

În ciuda opoziţiei iniţiale a Poloniei şi Greciei, abandonată abia în ultimul moment, liderii europeni au reuşit să salveze caracterul festiv al reuniunii care marca aniversarea a 60 de ani de la crearea unei uniuni vamale, precursoarea Uniunii Europene de astăzi, punându-şi semnătura pe un document comun de 800 de cuvinte, intitulat Declaraţia de la Roma. Reuniunea a avut loc în somptuoasa sală de marmură a Palatului Campidoglio din capitala Italiei, aceeaşi unde Belgia, Luxemburgul, Olanda, Franţa, Germania şi Italia parafaseră pe 25 martie 1957 Tratatul de la Roma. Motivul tensiunilor care au precedat evenimentul era intenţia de a stipula în documentul cu pricina ideea unei aşa numite "Europe cu două viteze" care să separe membrii UE în două cercuri concentrice: un nucleu dur, format din membrii fondatori şi din cei care s-au alăturat proiectului comunitar în faza imediat următoare, şi o periferie.

Ceea ce s-a şi întâmplat chiar dacă formularea în cauză este cosmetizată pentru a proteja sensibilităţile şi a da iluzia păstrării unităţii. "Vom acţiona împreună, într-un ritm diferit şi cu intensităţi diferite acolo unde este necesar, dar mişcându-ne în aceeaşi direcţie." Acest tip de limbaj edulcorat a permis unor ţări care în mod clar nu au cum să prindă "nucleul dur" să pedaleze în reacţiile lor oficiale pe mesajul liniştitor de unitate. Aşa a făcut la Bucureşti şi Ana Birchall, ministrul delegat pentru Afaceri Europene, care într-un comunicat de presă vorbeşte despre "unitatea continentului european" şi despre "acţiunile comune" la nivelul UE. În realitate ţările care vor fi foarte probabil afectate de acest nou curs al proiectului european, în principal cele din Est, nu au avut de ales. Decizia în această privinţă fusese deja luată. Cele cinci scenarii avansate de Jean-Claude Junker şi perspectiva unor dezbateri aprinse pe această temă nu au fost decât nişte simple exerciţii de relaţii publice. Se ştia foarte clar de la început care va fi opţiunea aleasă. Şi ca să nu existe nici un dubiu, cu doar câteva zile înainte de reuniunea de la Roma a avut loc o întâlnire separată, la Versailles, cu participarea primelor patru puteri de pe continent, Germania, Franţa, Spania şi Italia, care şi-au declarat sprijinul pentru o Europă cu două viteze. Variantă agreată şi de Wolfgang Schauble, influentul ministru de finanţe german, care a recunoscut într-un interviu acordat "Financial Times" că în condiţiile politice actuale din Europa proiectul federalist, pe care îl prefera iniţial, nu mai este realist, cel puţin pentru moment.

În fapt, ideea unei Uniuni cu două viteze este departe de a fi una nouă. A fost vehiculată în repetate rânduri în ultimii zeci de ani ca o formulă de a împăca două viziuni majore contradictorii în privinţa evoluţiei UE: o structură federală integrată, un fel de Statele Unite ale Europei vs un spaţiu de european de cooperare pe diferite domenii, în principal economic, în esenţă o platformă inter-guvernamentală. Aceeaşi discuţie a avut loc şi în perioada în care se discuta cum se va raporta UE la ţările din estul continentului. O opţiune era adâncirea integrării celor 15 state existente. Cealaltă era extinderea cu încă 12 membri, inclusiv România. A avut câştig de cauză a doua soluţie. Mai ales sub impulsul Marii Britanii care dorea să descurajeze adâncirea integrării. Problema e că cele două abordări s-au dovedit evident incompatibile, de unde şi impasul în care s-a ajuns.

Destul de repede partea occidentală din Uniune a regretat alegerea făcută. Menţinerea mecanismului MCV pentru România şi Bulgaria, ca şi excluderea unor state din spaţiul Schengen nu au avut la bază doar considerente bazate pe valori şi dragostea pentru "statul de drept", ci şi ideea de a crea o anumită diferenţiere de statut în interiorul Uniunii. Cu două săptămâni în urmă Francois Hollande, care nu mai are nici un fel de mize politice personale, a exprimat, într-un interviu pentru "Le Monde", ceea ce alţi vest-europeni se feresc să spună deschis din raţiuni diplomatice: "primirea ţărilor din Europa de Est în rândurile UE a fost o mare greşeală". În opinia sa era suficient un fel de statut de asociere, ceea ce le conferea acestora anumite facilităţi fără a le acorda şi statutul de membru deplin cu drept de vot. Ei bine, suntem în situaţia în care se încearcă îndreptarea, cel puţin în parte, a acestei "greşeli".

Însă falia Est-Vest nu este singura la nivelul Uniunii. Există una şi între nordul mai prosper şi mai eficient şi ţările mai sărace din sudul continentului. Pe 20 martie Jeroen Dijsselbloem, ministrul olandez de finanţe, care este şi preşedintele Eurogroup, spunea într-un interviu pentru cotidianul Frankfurter Allgemeine Zeitung, referinduse la sprijinul pe care statele din nordul continentului ar trebui să-l acorde celor din sud: "Nu poţi să-ţi cheltuieşti banii pe şnapsuri şi femei şi să vii după aceea să ceri suport financiar". Declaraţia a provocat imediat valuri enorme, Portugalia cerând chiar demisia olandezului de la şefia Eurogroup. Însă ea exprimă destul de plastic percepţia dominantă existentă în zona prosperă a UE faţă de partea de sud a continentului. În perioada de boom economic acest tip de resentimente şi frustrări erau relativ reduse ca intensitate. Între timp însă lucrurile s-au schimbat şi disponibilităţile pentru solidaritate s-au redus substanţial.

În 1957 ambiţiile celor 6 ţări semnatare erau limitate. Puţini ar fi estimat atunci că se va ajunge în 60 de ani la Bruxelles la un imens aparat birocratic comunitar intruziv, doar la Comisia Europeană lucrează peste 26 de mii de oameni, şi la 30 de mii de pagini de reglementări obligatorii la nivel naţional. În ciuda declaraţiilor optimiste, aşa cum sunt şi cele făcute la Roma la sfârşitul săptămânii trecute, proiectul european a devenit prizonierul unei viziuni nostalgice romanţate, adesea rupte de realitate. Avantajele din trecut ale Europei s-au diluat considerabil într-un peisaj economic global extrem de competitiv. Dacă mai luăm în calcul şi deficitul demografic şi îmbătrânirea populaţiei vedem cum sunt tot mai greu de păstrat beneficiile sociale generoase cu care cetăţenii din statele membre s-au obişnuit.

Într-un alt plan există şi o altă criză structurală, de natură ideologică, care afectează societăţile de pe continent. Dacă pe fondul unor pusee naţionaliste Rusia vrea să-i fie recunoscut statutul geopolitic şi un spaţiu de influenţă, consideră ea, legitim, şi China vrea să înlocuiască Statele Unite în rolul de principală superputere globală Europa nu are nici un astfel de ţel care să o mobilizeze. Pentru că e greu de crezut că doar dorinţa de a avea salarii mai mari, vacanţe mai lungi, asigurări sociale generoase şi asistenţă medicală gratuită, la pachet cu o săptămână de lucru cât mai redusă posibil, poate ţine loc de aşa ceva. Europa de astăzi pendulează între reflexele centraliste dirijiste ale birocraţiei de la Bruxelles şi atomizarea socială cauzată de primatul relativismului moral şi dizolvării tuturor reperelor religioase, tradiţiilor, legăturilor de familie care asigurau în trecut liantul acestor societăţi.

Cum va fi afectată România de această schimbare semnificativă de direcţie? Dacă până acum eram undeva la coada clasamentului, dar jucam totuşi în prima divizie vom fi în situaţia de a retrograda în liga a doua. Impactul nu va fi dramatic la început, dar se va simţi pe parcurs, pe măsură ce vor fi tot mai vizibile diferenţierile. De la maniera în care vor fi repartizate resursele (de exemplu, se poate merge pe ideea de a face alocarea acestora separat pentru cele două nuclee), până la accesul diferenţiat la mecanismele de luare a deciziilor. Dar în principal va fi important impactul simbolic şi tendinţele care, între altele, la limită, prin decuplarea previzibilă a Europei de America, ne pot crea probleme serioase în sfera securităţii într-o regiune, Balcanii, în care influenţa Rusiei este în creştere semnificativă.