Caută 
1 MIN
Sîntem o naţie de pupăcioşi. Nu ştiu – să fie influenţă franceză, orientală, ambele adunate!?
Scriam într-un articol mai vechi că „sîntem o naţie de pupăcioşi. Nu ştiu – să fie influenţă franceză, orientală, ambele adunate!? Cert este că ne sărutăm, sărutăm mîna, mînuţele, mînuşiţele, sărutăm dreapta, ne ţocăim, ne mozolim, ne pupăm în bot (şi-i păpăm tot), dăm pupicuri, ne mu-mu-mu des şi, vorba unui poliţist, „ritmic”. Ne pupăm din dragoste, din politeţe, din ţopenie, din conformism social, din silă, chiar din ură, dar ne pupăm. Ne pupăm la sosire, la plecare, la despărţire, la împărţire, la nunţi, la botezuri, la panacide, la întruniri electorale şi alte parastase, în tramvai, pe trotuar, în stradă.” Tema e vastă. Mă păştea la un moment dat gândul să scriu o carte despre pupatul la români. N-am făcut-o, dar am mai scris unele lucruri la temă, nişte bruioane, ca să zic aşa.
Îmi place să mă pupe femeile frumoase, sofisticate, plăcut mirositoare, dar ele să iniţieze gestul. Să ne pupăm surâzător, agale, semicuviincios, iar în acest timp să aud clinchet de cercei, foşnet de rochie… Aviz amatoarelor: îmbrăţişaţi-mă, sufocaţi-mă, pupaţi-mă scrâşnit, până la jupuire, făceţi-mă sandviş!
Sărutul magic din poveşti este unul dătător de viaţă. În basme, sărutările îi eliberează pe prinţi din întruchiparea în broască, trezesc prinţesele dintr-un somn de moarte şi au chiar darul de a aduce viaţa în trupurile celor morţi. Să ne amintim de frumoasa din pădurea adormită sau de Povestea lui Harap Alb. În ultimul caz, fata împăratului Roş îl stropeşte pe erou cu apă vie şi îl sărută. Poate să fie aici şi o reminiscenţă din ceremonialul medieval de investire cavalerească, în care domniţa avea şi ea un rol.
Pupatul miresei. La nunţi toţi dau năvală să pupe mireasa: s-o ţocăie, s-o smotocească. Săraca! Şi aşa e torturată în nişte pantofiori atât de straşnic strânşi încât ar prefera să fie dezvirginată de şapte ori decât să poarte pantofii cu pricina. Dar nu-i destul atâta chin! Mai trebuie să treacă şi prin furcile caudine ale pupatului. Se remarcă întru această activitate masculii transpiraţi, roşii în obraji şi cu cureaua sub burtă. Tot felul de unchi, ai ei sau ai lui ginerică, rude până la a „n”-a spiţă şi cunoscuţi ai acestora, cumnaţi, veri şi multe alte rubedenii, se reped mai dihai ca la promoţiile de Coca-Cola. Pupatul e zgomotos, ţocăit, fârnâit, de cal asudat. Pe lângă secreţiile sudoripare sine qua non, mireasa poate simţi pe pielea ei, ca să zicem aşa, în fapt cu toţi porii şi toată sila, damfurile alcoolice diverse: de votcă, de ţuică „d-aia de-a noastră”, de vişinată fermentată, de carcalete dând să eructeze în borâtură. Iar aceasta din urmă, ori nişte dinţi stricaţi sau care nu au cunoscut periuţa de săptămâni sunt pe deasupra, bonusuri cum ar veni. Astfel îmbăloşată, mireasa zâmbeşte. Trebuie „să facă frumos” la rudele mirelui, la tot felul de neamuri, care îi toacă mărunt orice strâmbătură. Dacă are noroc, mireasa poate fi luată apoi la dans de vreo cimotie de asta, care ţopăie ca un cimpanzeu. Din zece zdrahoni pântecoşi, nouă o calcă pe picioare. Oamenii ăştia sunt fericiţi (e drept, n-au uzul altui fel de petreceri, ca să poată face comparaţie): Au pupat mireasa? Au pupat. Au jucat-o? Şi încă cum!
Ce mai sărută (pupă) Emil Brumaru (în volumul său de Corespondenţă): „să pun sărutul meu pe plicul tău, ca pe o mână”; „sărutări înceţoşate de iluzii”; „concupiscente”; „mii de sărutări licenţioase”; „sărutări la glezne”, dar şi „o pup gingaş” (toate pentru Mia, soţia lui Dimov); „vreau să te pup amarnic peste tot”; „cele mai pure sărutări de mână” (soţiei lui Alex Ştefănescu); „pup laba piciorului sau laba mâinii”; şi, când vede „o elevă subţire”, vrea să-i sărute „locul matricolei pe braţul de carne, între mână şi cot”. Ce-i sărută Rodea (Raskolnikov) Soniei Marmeladova, când se închină în faţa ei ca „în faţa întregii suferinţe umane”, citiţi şi singuri.
Din puţul gândirii româneşti: Stilul nemţesc e mai bun, dom‘le: strânsul mâinii indiferent de sex. Simplu si eficient. În Germania sunt oamenii aceia reci, care dau mâna şi se presupune că se pupă doar noaptea, pe întuneric.
Îţi place să fii mângâiat(ă) aşa, într-o doară? Să fii atins(ă) şi să fii pipăit(ă)? Şi să fii încins(ă)? Îţi place respiraţia celuilalt lângă urechea ta, lângă omoplatul tău, lângă buzele tale? Să îţi respire pe gât sau pe faţă? Îţi place să încerci poziţii noi? Să începi rece şi să sfârşeşti cald(ă) şi transpirat(ă)? Să poţi spune: Sunt ud(ă) tot (toată)?… Atunci circulă cu maxi-taxi !
Am fost de curând la o întâlnire cu foştii colegi de liceu. După 40 de ani. Frumos: zâmbete cochete (oarecum bete), amintiri deşuchete, glume cucuiete (n-am găsit altă rimă)! Kilograme în plus, fizionomii schimbate, coşcovite. Nu i-am recunoscut pe toţi. Ni s-au pus nişte ecusoane cu numele, ca să ne recunoaştem, dar am uitat ochelarii acasă şi nu le-am putut citi. Însă nu am putut să spun că nu i-am recunoscut pe unii – poate i-aş fi jignit. Aşa că am dat dat mâini şi pupături cu entuziasm, dar fără să ştiu cui. Eh, ce contează! Trăirile au fost importante. Cu o noapte înainte nu am putut dormi, iar la revederea unor foste colege m-am emoţionat ca un puşti. Ba, Doamne, am roşit! Mâncarea chinezească nu a convenit stomacului meu bătucit cu ciolan cu fasole, muzica hm!… Dar ce conta! Noi eram pe o seară în templul pur al adolescenţei.
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
