Realitate şi ficţiune în Moromeţii

A apărut, de curând, o a doua ediţie a cărţii lui Sorin Preda, Moromeţii, ultimul capitol. Am mai comentat-o, dar întâmplarea face că exact în această perioadă închei de recitit întreaga operă a lui Marin Preda şi văd unele lucruri un pic diferit. E un mare scriitor, care a instituit o lume. Nu doar în proza noastră, ci în civilizaţia noastră.

Sorin Preda intră în lumea din care a pornit Marin Preda şi lasă oamenii să se manifeste autentic, fără a le regiza reacţiile. Fratele prozatorului, Sae, de pildă, este un adevărat personaj, pe măsura celor din carte şi pe măsura scriitorului. Şi, oricum, unicul supravieţuitor al acelei lumi din care s-a ridicat autorul Moromeţilor. Fiul îi construieşte un portret atrăgător, dar nici nu era nevoie de aş ceva: replicile sale prompte, tăioase, ironice, memorabile îl plasează în familia spirituală (şi nu numai) a Moromeţilor. Cărora le-o fi împrumutat destule, dar de la care a şi împrumutat, la rândul său, suficient. Autorul este conştient de acest lucru şi nu încearcă să-l ascundă: „Când are ocazia, Alexandru Preda foloseşte multe dintre expresiile lui Moromete («Ce rânjeşti fasolele la mine?»… «Dă-mi şi mie parascovenia aia»… «Eşti deştept… Te pomeneşti că eşti singur la nevastă!»), iar dacă îl întrebi ce vrea să mănânce, îţi răspunde invariabil: «Raci, scoici şi melci.» Adică, ce ai în casă”). Nu mă îndoiesc că exact aşa arată „personajul” Sae, dar mă întreb dacă în toată această poză nu există şi un secret efort de a se conforma unui model livresc; altfel spus, Sae, extrem de inteligent şi de ironic, de agil şi de prompt în replici, conştient că el este sursa unor scene din Moromeţii, nu se simte îndemnat să-şi adecveze permanent discursul la… modelul căruia i-a dat naştere? Adică la un model care obligă. Sae nu mai poate da replici banale, ci se simte presat să inventeze mereu câte ceva colorat, inedit, care să corespundă lumii pe care fratele mai mare a mutat-o în roman. De aceea el este un veritabil personaj în aceste dialoguri cu fiul. Chiar dacă, lucru semnificativ, tocmai el „este singurul care nu a fost trecut în Moromeţii.” Reacţia? Una înţeleaptă, căci Sae este printre puţinele neamuri, colegi sau consăteni care au citit cărţile lui Marin Preda (tatăl, Tudor Călăraşi nu citise Moromeţii) şi înţelege, ca să spun aşa, cum stau lucrurile cu literatura. „Nici vorbă să se fi supărat pentru asta. I se pare normal, câtă vreme Marin, autorul, i-a luat locul în carte, dându-se drept mezinul familiei. Prin urmare, n-a fost vorba de realitate, ci de anumite raţiuni literare. El, care a citit o sumedenie de cărţi, ştie că nu te joci cu raţiunile literare. E mândru, totuşi, că pe un exemplar din Delirul, Marin Preda îi mulţumea pentru formula de acum celebră: «Pe ce te bazezi?». Scriitorul a luat-o de la el. Prin urmare, Sae a intrat în istoria literaturii, ca toţi ceilalţi din familie”.

Ei bine, în jurul acestui „scriitorul a luat-o de la el” merită discutat pe îndelete. Un coleg de şcoală de-al scriitorului, chestionat adesea de acesta în legătură cu experienţa sa de pe front, din timpul campaniei împotriva ruşilor, are o replică ilustrativă la moartea acestuia, care pregătea, se pare, volumul al doilea din Delirul: „Măăă, ce nenorocire! Mă, muri Marin Preda şi am rămas cu întâmplările mele nescrise!”. Să nu fim naivi, pentru cel care se socoteşte un erou, marea nenorocire este că scriitorul care ar fi putut să-i imortalizeze faptele, să le fixeze într-o aură eroică a murit, nu că s-a stins un coleg şi un amic. Accentul cade pe eroismul său, nu pe dispariţia celuilalt, un modest scrib, parcă. Reacţia este instinctivă şi ţine de o mentalitate comună tuturor celor din Siliştea-Gumeşti: autorul real al cărţii este cel care i-a folosit drept model scriitorului, nu acesta, care nu a făcut decât să pună pe hârtie ceea ce a văzut în jurul său. E la mijloc, chiar şi neconştientizată, nevoia reflexă de a opune ceva morţii? Cine poate şti… Cert este că, chiar dacă nu au citit cartea, din auzite, sătenii resping in corpore Moromeţii. Sau bagatelizează reuşita, preţuind viaţa, nu măsluirea sa textuală. Îi reproşează scriitorului în primul rând că nu respectă realitatea, neştiind, neavând cum să ştie că acesta mută satul lor din istorie în mit. Sorin Preda rezumă abil această atitudine reticentă: „În Siliştea-Gumeşti, oamenii au înţeles Moromeţii care cum a citit-o. În general, nu le-a plăcut. Văzându-şi numele în carte, mulţi au crezut că băiatul lui Tudor Călăraşu a vrut să-i denunţe, să le facă rău. Alţii, cum a fost Ilie Barbu, au venit la Marin să-i ceară drepturi de autor, încercau şi ei marea cu degetul. Chiar şi acum, dacă mergi la crâşma din centrul satului şi deschizi discuţia, ţăranii nu dau prea multe parale pe Marin Preda. Omul cel mai respectat în Siliştea rămâne în continuare generalul Dragnea. El a făcut – se zice – şosea asfaltată până în sat, el a ajutat mulţi veterani de război să obţină o pensie mai bună. Marin Preda, cu casa lui memorială, mai poate să aştepte. În lipsă de altceva, s-a amenajat la şcoala veche o sală cu cărţile lui. Decât deloc, mai bine aşa”. Simbolică situaţie! O lume pragmatică, obligată să fie aşa, nici nu are cum să gândească altfel!

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi