Regionalisme # 1

Pentru epoca în care globalizarea atrage (măcar) puţin pervers proclamarea, compensatorie, a virtuţilor regionalizării în fel şi chip, poate părea un nonsens să te mai preocupe defectologia manifestărilor lingvistice cu amprente strict locale. Dar e greu să te sustragi, chiar pe caniculă, ghesului pe care ţi-l dă pretenţia adecvării. Desigur, nu ne interesează rostirea firească, naturală, a conversaţiei uzuale proprie dialectofonilor din diferite zone ale ţării, prea puţin sau deloc convertiţi la norma literară, ci ne referim la pronunţia selectată, după criterii regizorale, pentru producerea în public, spre a ilustra „culoarea locală”: în teatru şi în muzica populară (deocamdată).

* Moldovenii, în teatru. O pronunţie lată, şarjat moldovenească, a devenit calul de bătaie al unor regizori atunci când se joacă Alecsandri. Din anii studenţiei, când blajinul şi rafinatul profesor N.I. Popa ne ducea la repetiţiile „cu costume” sau la previzionări la Naţional (ca membru în consiliul artistic al teatrului), am reţinut imperativul măsurii, arta fiind – ne reamintea magistrul – rezultatul sugestiei. Aşadar, pentru profilul lingvistic al Chiriţelor, vocalizat de „popularul” Miluţă G., nimic de bine, a doua zi, la „consultaţii”: „cu tot regretul, este interpretare de cabotin (dar rămâne între noi)!”. Nu găseam în „scriptul” original provocări sau sugestii pentru pronunţiile ki şi ghi în loc de pi şi bi sau pentru alte moldovenisme brutale de pretins haz. Poate tonul să fi fost dat cândva chiar de Millo, dar ideea a prins şi în interpretarea Tamarei Buciuceanu (cu „ţâni calu ghini”, „câti buşâturi am înghiţât” etc.); abia Cezara Dafinescu a mai temperat, sui-generis, jarul dialectal.

* Muzicale. Nu ştim exact cum le zicea Barbu Lăutaru, dar o valoroasă cântăreaţă de astăzi, cum este Sofia V., pare să fi fost iniţial greşit sfătuită; să zicem: eşti bucovineancă, apoi să se afle asta silabă cu silabă! Dar una e să înveseleşti hore şi sârbe cu strigături şi chiuituri, când sunt (sau par să fie) la locul lor okinca şi oghelili, scripca şi pintrijăii (după care umblă prin grădină o nireasâ; folosim o transcriere doar sugestivă), iar alta să-i faci iubitului mărturisiri de suflet cum ar fi „Badi, doru dunitali/ Mă tokeşti din kisoari”, producând, în diverse cuvinte, sunete ce jignesc melodia doinelor, „bătrâneştilor” sau chiar bocetelor originale. Moda este vivace şi în interpretări ale Laurei L. („Vai di omu sal sarac”) sau ale Margaretei C. („Cu o casâ di copkii, N-avei cuii ti jăli”). Mai curând poţi găsi măsură în pronunţie, trecând doar cu puţin de simpla sugestie, la un Ion Paladi, de la Chişinău („şî iar verdi foai latâ, Sâ nu crez mândră vrodată, C-a sâ scapi nesărutatâ”); dar nu este exclus ca acesta să-şi închipuie că vorbeşte doar româneşte, şi nu ca pe la ei prin sat!

* Dubitatio. Însă poate numai aşa se graieşti şi se cântă prin Bucovina şi, ca rapsod, n-ai ce să faci?! Este greu de crezut că simţul lingvistic al moldovenilor să se fi atrofiat până într-atâta în trei sute de ani. Căci, în 1714, în „Descriptio Moldaviae”, Cantemir semnala diferenţe percepute de vorbitori: bărbaţii care, în copilărie, „au şezut prea mult în braţele maicăsa”, pronunţau, ca femeile, „silabele” bi şi pi, drept ghi şi chi (ghine, chiatră) etc.; din cauza acestei pronunţii (palatalizarea labialelor), respectivii ar fi fost ridiculizaţi prin porecla „feciori de babă”! Aşadar, diferenţa era observată atunci când cei corcoliţi de femei se confruntau cu ceilalţi; cu alte cuvinte, asta se întâmpla când primii ieşeau în lume! Există o bogată literatură de specialitate privind registrele vorbirii în funcţie de un anumit spaţiu pragmatico-discursiv. Aici, ar fi vorba de faptul că, indiferent de naşterea cântecului (în singurătate sau intimitate), producându-se în public, registrul se adaptează împrejurării, dacă artistul are simţul comunicării. Apoi, cântecul fiind o artă, cel de dor şi de jale nu a acceptat o execuţie de tip „commedia dell’arte”, însuşi registrul fonetic al textului autentic modelându-se ad-hoc, în timp (nu degeaba unii specialişti au susţinut, deşi puţin pe-alături, că la baza limbii literare s-ar afla exprimarea producţiilor folclorice, acestea având un aspect „mai îngrijit” decât vorbirea populară curentă).

* „Mai răruţ, că-i mai bunuţ” sună o formulă de aducere la realitate invocată chiar de Sofia V. în cursul unui interviu la „Profesioniştii”. Se potriveşte foarte bine nu numai în ceea ce priveşte fioriturile dialectale abuzive din cântece populare (în contradicţie gravă şi cu vestimentaţia rafinată, solemnă chiar, a artistelor, departe de imaginea unor zvăpăiate gureşe), ci şi oricărei aduceri în public a unui text: Alecsandri nu a produs, aşa cum par să-şi închipuie regizorii, culegeri „dialectale” (la care aceştia mai şi contribuie), ci doar a colorat regional texte pe care le-a scris în ceea ce poate fi numit „dialectul literar moldovenesc” al epocii, când cursul dezvoltării viitoarei limbi literare româneşti încă nu se definitivase.

* Transilvănenii şi cum se poartă ei când horesc şi doinesc, pe data viitoare. 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi