Reportaj cardiac

Puţin mai ştiu azi că renumitul şi contestatul jurnalist Cornel Nistorescu a fost, la începuturile carierei, un foarte bun reporter. Sincer, s-a întâmplat ca nu o dată să fiu în dezacord cu opiniile, opţiunile, faptele, gesturile sale, de fiecare dată tranşante. Nu se poate însă trece cu vederea că, în tulburii ani 90, ziarele conduse de el se situau pe baricadele presei libere. Ceea ce era, în context, un gest aproape eroic. În orice caz, prezenţa sa în spaţiul public a aruncat în umbră cărţile de dinainte de 1990. Recent, editura Compania le-a reeditat într-un frumos tom care stă sub titlul inspirat Reporter la sfârşitul lumii (1978-1988). Nonficţiuni. Apariţia are şi o amplă prefaţă, pe care o semnez şi din care îmi iau libertatea să decupez câte ceva, în ideea că aş putea stârni curiozitatea unora dintre cititorii acestei rubrici.

Atunci când îşi adună între coperte reportajele, Cornel Nistorescu le pune sub titluri care trădează disponibilităţile sale lirice, în mai mare măsură decât pe cele „realiste”, de autor care este obligat să se mişte în marginea cotidianului. Întâmplări în liniştea unei fotografii(Editura Junimea, 1978), Paradisul provizoriu(Editura Albatros, 1982) sau Proprietarul de iluzii(Editura Cartea Românească, 1988) sunt titluri care implică şi o poetică a reportajului. Iar aceasta diferă substanţial, dacă nu total de resorturile ideologice comune în epocă. Textele nu mai respectă convenţia preciziei, nu mai „raportează” totul în cifre, culegând date exacte. Dimpotrivă, mâna scriitorului, dar mai ales imaginaţia lui se simt încă de la primul reportaj din volumul de debut şi dau tonul, rafinându-se, în cărţile ulterioare. Cornel Nistorescu este un scriitor pornit în căutarea aventurii, în cel puţin aceeaşi măsură în care este un jurnalist trimis pe teren pentru investigarea unui eveniment.

Cum nu e loc aici pentru o prezentare extinsă, mă voi opri asupra unui text intitulat Să bată, să bată, să bată!, din volumul Proprietarul de iluzii. Cred că e unul dintre reportajele clasice, de referinţă. Locul: sala de operaţie; subiectul: confruntarea cu moartea, cu prilejul operaţiilor pe cord. Protagonişti: chirurgi, asistente, infirmiere, brancardieri şi, evident, pacienţi. Cei norocoşi, cei care au învins în confruntarea cu moartea. Şi, deloc în ultimul rând, autorul însuşi, care îşi petrece nopţile în secţia de terapie intensivă, care asistă la operaţii, care se lasă copleşit de tensiunea permanentă şi o face să impună şi ritmul textului. Şi, prin intermediul lui, după cum vom constata, şi cititorul. Nu comit o piruetă retorică dacă afirm că avem de a face cu un text cardiac, scris parcă de pe masa de operaţie! „Trimisul special” nu mai găseşte, pur şi simplu, resurse să observe lucrurile din afară şi să le consemneze ordonat, imprimându-le o logică mecanică, asortată cu etapele şi rolurile fiecăruia din spital. Doar că aceste roluri sunt interpretate de oameni şi fiecare medic, deşi aparent de piatră, intratabil, rece, este urmărit de amintirea celor pe care i-a pierdut pe masa de operaţie, aşa cum fiecare pacient trebuie să trăiască, înainte de încercarea finală, cu spaima că totul se sfârşeşte sub bisturiul chirurgului, iar, dacă viaţa îi este salvată, trăieşte cu sentimentul că miracolul a devenit ceva firesc. Atenţia sporită a scriitorului pare a se datora pupilei mărite sub efectul emoţiei: chiar dacă nu se află el însuşi pe masă, resimte un efect cathartic, pentru că moartea este acolo şi nu are cum să nu sperie. Detaliile care ţin de corporal, de visceralitate abundă şi ele sunt semnul clar că omul se cutremură atunci când se află pus în faţa propriei alcătuiri somatice.

Ţesuturile, organele, sângele, privite de aproape, ne arată cât de perisabili suntem. Naraţiunea pare a împrumuta ritmul alert al pulsului celui bolnav; suspansul este maxim, pentru că nimic nu este previzibil, controlabil în această încercare ştiinţifică, dar supusă totuşi hazardului, de a smulge un om morţii: „Eşti viu, dar cursa a prins viteză. Cu un bisturiu îţi desface pielea la capul pieptului. Se despică uşor. Te-a strâns ca o cămaşă. Apoi te crapă. Nu mult, atât cât să intre capătul fierăstrăului electric. Fierăstrăul, pronunţă o voce. O mână întinde fierăstrăul, alta îl ia. Are dinţi ca toate fierăstraiele pentru lemn, şi-un papuc care intră sub stern pentru a proteja organele de capătul lui ascuţit. Un bâzâit scurt, ca de maşină de cusut, şi fierăstrăul îţi împarte toracele. Nu are nevoie mai mult decât de zece secunde. Sângerezi. Unul dintre doctori te tamponează cu un tifon steril. Celălalt trage cu braţele de stern. Ai un piept arcuit. Cedează. Se cască la fel cu o geantă de funcţionar. Se vede înăuntru. Un bisturiu îţi cicatrizează toate venele din care se prelinge sânge. Carnea ta e roşie şi vie şi pompa s-a oprit. Nu-ţi mai dă aer…” Propoziţiile sunt scurte, sintaxa iese sincopată. Totul pare a fi transcris în grabă (ceea ce nu înseamnă lipsa elaborării, dimpotrivă!), păstrând pasul cu ceea ce se întâmplă pe masa de operaţie, dar trădând şi profunda mişcare sufletească a martorului care e lipsit de experienţă, deci trăieşte totul la intensitate sporită. Firească, de fapt, căci doar profesioniştii au reuşit nu să rămână impasibili, ci să-şi controleze reacţiile.

Cornel Nistorescu şi-a făcut o marcă din a consemna nu doar ceea ce se vede, ci şi ceea ce se simte atunci când se vede; reporterul se implică, suferă sau se indignează, se teme şi izbucneşte sub forma exuberanţei finale, după caz. De aici rezultă şi apropierea de cititor, încrederea pe care aceste texte o provoacă. Simţi pur şi simplu că scriitorul nu te înşeală, nu te duce cu preşul. Chezaşă este propria implicare în evenimentul descris, plasarea în interiorul faptelor. Şi, odată cu el, participarea cititorului, căruia i se transmite emoţia de la faţa locului. Strategia stilistică nu este nici ea întâmplătoare: relatând întreaga scenă la persoana a II-a, doar aparent impersonală, autorul îl pune, de fapt, şi pe cititor în locul celui operat. Ceea ce se petrece acolo, printre instrumente medicale, tampoane şi sânge, îl priveşte. Virtual, acolo se dă o bătălie şi pentru viaţa lui. Poate avea încredere; cele mai multe dintre bătălii sunt câştigate. La final, poate răsufla uşurat. Şi chiar o face.

Cărţile de reportaje ale lui Cornel Nistorescu se citesc şi azi cu mare interes şi, de multe ori, cu inima la gură. Eu unul cred că el va rămâne în istoria presei româneşti nu doar prin activitatea sa de după 1990, ci şi prin aceste texte de tinereţe, pentru că ele se află în domeniul sigur al artei literare; politicul şi tot ceea ce este legat de el îşi poate afla legitimarea în posteritate doar atunci când atinge excelenţa sau oroarea. Spre deosebire însă de majoritatea jurnaliştilor de mucava, înregimentaţi, Cornel Nistorescu are o profesie de bază. El este reporter. Adică un scriitor extrem de viu.