Responsabilitatea istorică a intelectualului implicat civic (II)

Intelectualul ca vedetă a vieţii publice şi, prin ricoşeu, a istoriei însăşi este o "invenţie” franceză. Folosim aici termenul de "invenţie” în sensul dat de Claude Karnoouh mecanismului prin care elitele româneşti din secolul trecut au "inventat” folclorul (care, altfel, ar fi rămas doar expresia întâmplătoare, nesistematică, a creaţiei orale) pentru a obţine un catalizator al identităţii naţionale şi a declanşa un scenariu de modernizare a societăţii româneşti (v. "Românii. Tipologie şi mentalităţi”, trad. de Carmen Stoean, Humanitas, 1994). Francezii, nu numai prin efectul revelator pe care l-a avut "afacerea Dreyfus”, dar şi prin valorizarea excesivă a celui care reconfigurează istoria prin scris (oferind astfel instrumentul prin care reprezentările identitare pot fi "controlate” şi utilizate politic) au dat naştere acestei figuri deosebite de personaj, creator şi actor al scenei publice, numit Intelectual. Aşa cum o arată istoricii francezi ai problemei (Cristophe Charle, Pascal Ory, Jean-François Sirinelli) nu numai numele, dar şi tipologia deosebită a intelectualului au luat naştere, au avut şi continuă să aibă consistenţă şi prestigiu cu precădere pe scena franceză. Dacă lumea anglo-saxonă plasează pe un loc relativ modest (din punctul de vedere al valorizării sociale) pe cei denumiţi generic drept academics (termenul de "intelectual" având o puternică conotaţie peiorativă), iar în lumea germanică prestigiul intelectual este legat de cariera universitară şi nu de scena politică, în Franţa lucrurile stau cu totul altfel.

De la bun inceput, intelectualii francezi au manifestat o propensiune maladivă către autodefinirea convenabilă. Revendicând o glorioasă ascendenţă din "hommes de lettres”, intelectualii (după termenul introdus de George Clemenceau în L’Aurore şi impus de Maurice Barès în Le Journal, la începutul anului 1898, în timpul "Afacerii Dreyfus”) s-au identificat nu atât cu funcţiile lor constitutive (creaţie şi critică), cât şi cu asumarea unei misiuni publice de "creatori de opinie”. În secolul XX, întreaga istorie a intelectualilor francezi este marcată de misiunea lor de a polariza opiniile şi de a anima dezbaterile publice. Scindaţi etern între Scylla şi Caribda, "de o parte sau alta a baricadei”, intelectualii au deturnat atenţia de la adevăratele probleme ale Franţei întreţinând, iresponsabil, conflicte sterile pe care le-au supralicitat, în jurnale sau cărţi, cu scopul evident de a se pune în valoare pe ei înşişi şi de a configura astfel, convenabil şi avantajos, istoria. Confuzia majoră a plecat de la asumarea unor funcţii improprii pregătirii şi menirii lor; intelectualii, aceşti "oameni de cultură, creatori sau mediatori, au fost puşi în situaţia oamenilor politici, creatori şi consumatori de ideologie” (Pascal Ory) sau au asumat, indefinit, atât misiunea profetică a literaţilor, cât şi pe cea pragmatică a politicienilor, funcţia lor socială fiind blocată de contradicţia dintre "democraţia” mesajului lor integrator şi pretenţia "elitară” asupra locului privilegiat pe care ar trebui să-l ocupe în societate (Cristophe Charle). "Astfel, spune Tony Judt, cei mai mulţi intelectuali francezi ai acestui secol sunt prea puţin reprezentativi pentru ceea ce s-a întâmplat în Franţa timpului lor, deoarece o bună parte din scrierile lor n-au făcut decât să reflecte pur şi simplu în sfera publică sciziunile de durată ale ţării. În orice caz, cu concursul excesiv al unei judecăţi a posteriori, putem probabil reformula cronologia vieţii intelectuale, precum şi a celei politice, utilizând noţiunea de responsabilitate, cu care intelectualii, de la Zola până la Sartre, erau într-adevăr familiarizaţi, însă conferindu-i un înţeles sensibil diferit şi mai canonic decât acela folosit în mod obişnuit în istoriile comportamentului intelectual unde este sinonim cu angajare" (pp.19-20). Dacă în Past Imperfect este analizată minuţios "angajarea” iresponsabilă a unei părţi a intelectualităţii franceze de partea ideologiei comuniste, în Povara responsabilităţii biografiile lui Blum, Camus şi Aron sunt percepute ca modele de coerenţă morală şi curaj civic care au arătat că, în ciuda curentului dominant, au existat şi figuri intelectuale responsabile care au asumat, cu mari riscuri, o conduită civică corectă, în favoarea democraţiei, a libertăţii şi a justiţiei. Cele două tabere nu sunt, în viziunea autorului, plasate pe acelaşi plan şi nici, moralmente vorbind, egale. Nu e o luptă între Stânga şi Dreapta, ci între curaj şi onestitate intelectuală, pe de o parte şi "angajarea politică” asociată cu iresponsabilitatea morală, pe de alta. ”Nu e niciodată o luptă între bine şi rău – spune Raymond Aron într-un text devenit motto al cărţii. E preferabilul împotriva a ceea ce e detestabil.” E o luptă care nu s-a încheiat încă.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor