Caută 
1 MIN
Nu pot fi neserios şi superficial-spumos în fiecare luni (ziua când îmi scriu articolul pentru această rubrică); azi mă simt cam sleit, aşa că vă propun un subiect aparent arid, dar, în fond, cu farmecul său accesibil doar cunoscătorilor: istoria literară.
Dintre criticii optzecişti, Ion Simuţ este cel mai atras de istoria literară şi scrie având în vedere un program coerent, curajos şi, să sperăm, realizabil: acela de a da, într-un final fericit, o istorie a literaturii române din secolul al XX-lea. Interesat în egală măsură de clasici, dar şi de scriitorii prezentului, criticul scrie aplicat despre primii din perspectiva actualităţii, verificând permanent vitalitatea estetică a operei şi despre contemporani din perspectiva istoricului literar, pariind pe certitudinile clasice, evidente, mai importante decât eventualul succes de moment. Acest echilibru de perspectivă inspiră multă încredere; Ion Simuţ nu-şi ascunde aversiunile atunci când le are (cazul Eugen Barbu, căruia îi contestă, de câte ori are ocazia, nu doar prestaţia politică şi morală, ci şi calitatea de scriitor), dar e limpede pentru oricine că este un critic independent, care nu apără nici un interes de grup, care scrie, de fiecare dată, cu bunăcredinţă despre cărţi, fără să uite omul din spatele lor. Dar şi fără să confunde planurile. Este sensibil la aspectul etic, suceşte informaţiile pe toate faţetele, dar o face cu prudenţă, nu arogându-şi atitudinea rigidă a unui justiţiar obtuz. Or, din aceştia am tot avut, cu asupra de măsură, în ultimii ani. Bunul-simţ şi echilibrul caracterizează critica lui Ion Simuţ şi fac din el un reper în istoriografia literară a ultimelor decenii.
I-am citit toate cărţile şi pot spune că fragmentarismul ce se poate desprinde din ele e doar aparent. Cam fiecare contribuţie a lui Ion Simuţ, de la articolele din presa literară (şi mă bucur să-i regăsesc frecvent semnătura în ultima vreme, în paginile revistei „Cultura”), la capitolele din cărţi sunt aşchii, adesea consistente, dintr-o sinteză care deja este vizibilă. Criticul construieşte calm, metodic, fără grabă, dar temeinic. Este şi cazul ultimei sale cărţi, Vămile posterităţii. Secvenţe de istorie literară, care, ne-o spune autorul într-o postfaţă care poartă subtitlul Şantierele mele de istorie literară, „nu este o simplă culegere de articole de istorie literară”, ci adună „materiale pregătitoare pentru o posibilă istorie a literaturii române din secolul XX”. Este o intenţie asumată de la începutul anilor ’90, când Ion Simuţ mărturisea, în epilogul Incursiunilor în literatura actuală, că este bântuit de „fantasma unei istorii a literaturii române contemporane.” Or, tot ce a scris el în ultimii 20 de ani se resimte benefic de pe urma acestei „fixaţii”. Sincer, dacă mai aştept o asemenea sinteză, deşi am suficiente motive să fiu sceptic legat chiar de legitimitatea ori şansele reale ale unei istorii a literaturii, de la Ion Simuţ o aştept. Asta pentru că el practică o critică neleneşă, deloc călduţă, deloc amabilă ori decorativă, care problematizează permanent, care pune pe gânduri şi duce, aproape de fiecare dată, mai departe discuţia despre cutare scriitor ori cutare fenomen.
Aşa compozit cum poate părea, volumul lui Ion Simuţ îşi trădează, încă din titlu, programul, sistemul, coerenţa: e vorba fie de o relectură, cu exigenţele actualităţii, a clasicilor (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu, Tudor Arghezi); fie de readucerea în memoria prezentului a unor scriitori nu de prim raft, dar a căror relectură atentă poate produce „turbulenţe în canon”: Octavian Goga, Nicolae Iorga, Ion Agârbiceanu, Gib I. Mihăescu, Aron Cotruş, H. Bonciu, Ury Benador, C. Fântâneru etc. etc. În fine, un capitol substanţial se ocupă de „promisiunile literaturii confesive”, deşi criticul nu îşi ascunde o anumită reticenţă faţă de acest gen. Dar, când vine vorba de Camil Petrescu, Petre Pandrea, N. Steinhardt, George Macovescu, Radu Petrescu, Marin Preda ori Octavian Paler, scepticismul nu mai are resurse. Mefienţa faţă de inflaţia de jurnale şi memorii (explicită încă din volumul din 2004, Reabilitarea ficţiunii) lasă uneori locul chiar entuziasmului (mai ales în cazul paginilor spumoase ale lui Petre Pandrea). În fine, Ion Simuţ scrie cam cel mai serios şi informat studiu despre o figură marginală precum Dinu Nicodim, precum şi studii de referinţă despre alţi scriitori minori, cum ar fi Teodor Scorţescu, Mircea Streinul, Victor Valeriu Marinescu. Face parte din salahoria istoricului literar cercetarea minuţioasă a biografiei şi operei unor autori care par condamnaţi definitiv să rămână exilaţi într-un ungher prăfuit, rar vizitat, al istoriei literaturii. Criticul ştie însă foarte bine că, deşi cel mai important, esteticul nu rămâne şi unicul criteriu: există şi „cazuri” aparte, foarte interesante în ele însele, chiar dacă protagoniştii lor nu au reuşit să se impună ca valori indiscutabile. În fine, dacă trecem peste câteva crochiuri dedicate unor „figurine” ale literaturii noastre, un ultim capitol aduce în discuţie câteva polemici actuale, legate de confruntarea, azi uitată, dintre Dan Botta şi Lucian Blaga sau de posibilitatea ca Lucian Blaga să fi avut simpatii legionare. Documentele sunt puse pe masă, posibilităţile, în marginea lor, stoarse de toate semnificaţiile.
Ion Simuţ nu este deloc un critic rigid: el nu are prejudecata esteticului, ci pune în dialog acest aspect esenţial, sigur că da, al operei cu altele, nu lipsite de importanţă: cel ideologic, cel etic, cel biografic ş.a.m.d. Este, cred, soluţia optimă pentru istoricul literar. Sper din toată inima ca Ion Simuţ să-şi ducă la bun sfârşit proiectul unei istorii a literaturii române din secolul al XX-lea, pentru că, aşa cum se lasă ea intuită din scrutarea acestor „şantiere”, are toate şansele să fie una obiectivă, echilibrată, care nu reprezintă punctul de vedere al nici unui grup sau al nici unei direcţii critice datate, încremenite în proiect. Istoria literaturii nu este terenul unor jocuri de putere – asta nu au înţeles autorii sintezelor din ultimii ani. Canonul nu se face pe cont propriu, ci reprezintă un efort colectiv; iar Ion Simuţ scrie mereu, spre deosebire de Alex Ştefănescu ori Nicolae Manolescu, dintr-o perspectivă recuperativă, ţinând cont de tot ce s-a scris despre cutare autor ori fenomen literar. În plus, spre deosebire de aceştia, îşi elaborează studiile (şi nu spun o banalitate) în bibliotecă; nu de la înălţimea experienţei sale, nu mizând pe autoritatea deja constituită a scrisului său.
Dacă ar fi să mai pariez, în pofida neîncrederii în potenţialul unei sinteze de acest gen, aş spune că de la doi critici aştept o istorie a literaturii române a secolului al XX-lea: de la Eugen Simion şi de la Ion Simuţ. Sunt singurii care mai pot resuscita, pentru moment, acest gen care şi-a consumat energiile şi mizele.
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
