Reţeta nucleară pentru supravieţuirea dinastiei Kim

Din perspectiva canalelor media internaţionale occidentale, CNN, BBC, France 24, a marilor cotidiane din America, Marea Britanie, Franţa sau chiar Germania (unde ieri seară a fost programată o importantă dezbatere televizată Angela Merkel – Martin Schulz, înaintea alegerilor parlamentare din 24 septembrie), ziua de ieri a fost dominată de un nou test nuclear nord-coreean prezentat de regimul de la Pyonyang drept unul în care a fost detonată o "bombă termonucleară cu hidrogen". Chiar dacă informaţia privind bomba cu hidrogen nu e sută la sută sigură, seismul care a rezultat în urma exploziei, de 6,3 grade, a fost de 10 ori mai puternic decât cel produs cu prilejul unui alt test efectuat anul trecut.

În prima fază, CGTN, canalul internaţional de televiziune oficial al Beijing-ului, a expediat în jurnalele de ştiri subiectul undeva la peste un sfert de oră de la debut, după relatări extinse despre conferinţa la vârf BRICS de la Xiamen şi transmisiunea în direct a sosirii lui Vladimir Putin în China. Însă faptul în sine, acela că Kim Jong Un a programat testul nuclear chiar în prima zi a conferinţei amintite, văzută de către Xi Jingping drept o reuniunea care să promoveze, în mod simbolic, imaginea Beijingul ca lider, în plan politic şi economic, al unui front alternativ în raport cu ceea ce în principal atât el, cât şi Vladimir Putin consideră a fi "ordinea internaţională occidentală" sub baghetă americană, i-a iritat cu siguranţă pe chinezi pentru că a deturnat atenţia media de la un eveniment extrem de important pentru ei. Ulterior, destul de repede, a apărut o condamnare oficială a regimului de la Pyongyang prilej cu care şi subiectul testului a căpătat o altă tracţiune. De altfel, Michael Hayden, un fost şef al NSA, este de părere că Kim Jong Un a dorit să transmită, în ciuda retoricii anti-americane, în primul rând un mesaj Chinei (părere împărtăşită şi de alţi analişti): acela că nu trebuie să se aştepte ca sancţiunile sau presiunile îl vor determina în vreun fel să renunţe la obiectivul ca ţara sa să devină o putere militară nucleară.

În ciuda acestui lucru este însă puţin probabil ca Beijingul să-şi modifice în mod substanţial strategia faţă de vecinul său din nord. Oricât de iritaţi ar fi de regimul dinastic de la Pyongyang pentru chinezi acesta este de preferat unui haos intern sau, doamne fereşte, unei ţări reunificate, după modelul german, parte mai degrabă a sferei occidentale decât a unei regiuni asiatice sub dominaţia Chinei. În plus, criza nord-coreeană ţine prizonier Washingtonul, lăsând puţin loc pentru eventuale iniţiative americane privind reducerea deficitului comercial bilateral substanţial sau altele care să contracareze strategia chineză, pe termen lung, de edificare a unei lumi "de-americanizate".

Sigur, e legitim să ne întrebăm dacă ar trebui să ne preocupe ceea ce se întâmplă în peninsula coreeană, la mii de kilometri distanţă de România. Răspunsul e cu siguranţă pozitiv şi doar din raţiuni legate de un posibil conflict militar. Vedem cum aproape peste tot în jurul nostru ordinea internaţională care, mai ales după 1990, a asigurat un sfert de veac de stabilitate, de relativă securitate, în ciuda unor conflicte sau crize regionale, se destramă. Cu bună probabilitate Coreea de Nord va dispune, în curând, de arme nucleare funcţionale. Ceea ce va face şi alte regimuri autoritare din lume să dorească acelaşi lucru. Iranul, de pildă, în ciuda acordului semnat în 2015. Aşa că probabilitatea unui accident sau a unei decizii iresponsabile, cu efecte dezastruoase, va creşte semnificativ. Nimeni nu-şi imagina în faza iniţială că un atentat la Sarajevo va declanşa primul război mondial, cu zeci de milioane de victime.

Însă, într-un cadru mai larg lumea se schimbă şi din alt punct de vedere. Iar ceea ce se întâmplă în peninsula coreeană e doar un exemplu. După terminarea războiului rece evoluţiile generale de pe glob mergeau în direcţia unui recul semnificativ al regimurilor dictatoriale, promovării unor societăţi mai relaxate în care, chiar dacă de o manieră limitată, au fost introduse alegeri cât de cât libere, mass media alternative, un respect sporit pentru drepturile omului. Era un efect direct al unei lumi în care valorile occidentale erau dominante, cu Statele Unite în rolul de actor principal. Mulţi, inclusiv în Occident, au perceput asta drept un lucru negativ. Îşi doreau o lume multipolară. Către care ne îndreptăm acum, cu paşi repezi. Expansiunea economică a Chinei, de pildă în Africa, continent în care au de departe cea mai mare influenţă în plan comercial şi tot mai mult în plan politic, consolidarea puterii sale militare în Asia de Sud-Est, mai ales în Marea Chinei de Sud, linia agresivă adoptată de Moscova în spaţiul european din Est sau în Orientul Mijlociu, sunt elemente importante ale unor schimbări geopolitice majore cu efecte extinse pe plan internaţional.

Numai că, aşa cum se spune, "ai grijă ce îţi doreşti, s-ar putea să se întâmple!". În primul rând pentru că o lume multipolară este una mult mai instabilă în planul securităţii. Principiile şi regulile internaţionale cu care ne obişnuisem nu mai sunt neapărat valabile, ceea ce face mai ales ţările mici mai vulnerabile la agresiuni externe. Însă, pe de altă parte, în ciuda unor derapaje la care am asistat în ultimul sfert de veac, mulţi dintre cei care şi-au dorit cu ardoare să scape de "jandarmul mondial american" vor începe foarte probabil să-i simtă lipsa. Regimurile autoritare revin în forţă conştiente că America, Occidentul în general, nici nu mai vor să se mai implice ca în trecut sau nu mai pot să o facă din cauza pierderii de influenţă geopolitică.

De pildă, o ştire venită din Cambodia, evident ignorată de fluxul informaţional dominat de criza nord-coreeană, ilustrează acest gen de evoluţii. A fost arestat liderul opoziţiei de acolo, Kem Sokha, acuzat de trădare în favoarea Statelor Unite. După genocidul din perioada Pol Pot, atmosfera din Cambodia se relaxase, chiar dacă primul ministru Hun Sen, un fost oficial al Khemrilor Roşii, rămăsese neîntrerupt la putere în ultimii 30 de ani. Însă după alegerile relativ libere din 2013, câştigate strâns, regimul nu mai vrea se pare să rişte nimic la cele de anul viitor. Iar soluţia e cea standard: eliminarea opoziţiei politice, a mass media independente şi utilizarea justiţiei ca armă politică. În paralel a avut loc o apropiere tot mai pronunţată faţă de China şi o tot mai susţinută retorică anti-ameriană culminând cu expulzarea National Democratic Institute, care derula programe de promovare a democraţiei. Nimic nou sub soare. Vedem aceleaşi lucruri, acelaşi comportament, şi în alte părţi, în Venezuela sau, chiar lângă noi, în Turcia.

Lumea se schimbă rapid, sub ochii noştri. Probabil că unii salută schimbările. Ar putea însă constata că cea de astăzi, în mare parte de inspiraţie americană, occidentală, cu toate problemele ei reale, este de preferat unei alternative croite după un model Putin sau Erdogan.