Reverenţă actorului Petru Ciubotaru (I)

S-a întâmplat că n-am văzut decât acum, de curând, mult mai târziu decât mi-aş fi dorit, spectacolul lui Petru Ciubotaru, a cărui “ramă”-titlu de pe afiş – aşa zicând: – “sună” nu doar intertextual, ci şi metaforic: Tinereţe fără bătrâneţe şi teatru fără de moarte. Un one man show aniversar prea bine meritat de un asemenea actor de frunte al Naţionalului ieşean, coleg al atâtor alţi proeminenţi “slujitori” ai Thaliei, din diferite generaţii, ale căror nume, ca şi al său, se leagă strâns şi adânc, memorabil de “paginile” venind până la zi ale istoriei emblematicei instituţii de artă a Cetăţii. L-am văzut, prin ani şi stagiuni, în atâtea şi atâtea spectacole şi “roluri”. Acum eram acolo, în sala Studio “Teofil Vâlcu”, alături de ceilalţi “oaspeţi” ai Serii sale şi ascultam liniştea aceea aparte, de prag al trecerii spre ceea ce urma să ne ofere “amfitrionul” nostru. O tăcere pe care îmi place s-o compar cu zumzetul acordării instrumentelor de înaintea unui concert, ca un fel de “trezire” a lor, promisiune a muzicii, a iminentelor ei acorduri şi armonii. Dar la teatru, veţi zice, e cu totul altceva, comparaţia şchioapătă. Da, e altceva, dar nu chiar “cu totul”. Pentru că are şi încă-tăcerea din teatru “glasurile” ei, venind din memoria noastră, a altor spectacole, ale aceluiaşi sau ale altor actori (purtându-i numele, Sala Studio “Teofil Vâlcu” îmi reînvie amintirea lui în clipe de reverie, de pildă în Beckett, alături de Ion Omescu, ori în Sfânta sfintelor, de Ion Druţă, alături de Cornelia Gheorghiu şi Dionisie Vitcu), nu, nici liniştea din teatru nu e/ nu poate fi “mută”. Te întrebi firesc: ce va fi, ce va urma, cum va arăta întoarcerea în timp sugerată de uşor parafrazata formulă de basm, matcă a aducerii aminte, pe linii ce vin dintr-o viaţă trăită în teatru şi pentru teatru? Şi te pregăteşti să primeşti cum se cuvine, cu sufletul deschis, confesiunea, mărturisirea de sine – sieşi şi nouă, celor din faţa sa – a actorului Petru Ciubotaru.

Ce e şi cum e o viaţă de artist al scenei? Tentaţia aproape irezistibilă este s-o raportezi, înainte de toate, la spectacole, la emoţiile, temerile (da, şi temerile), sărbătorescul premierelor, la ropotele de aplauze ale publicului. Neîndoielnic, toate acestea sunt “verigile” ce leagă ştafeta stagiunilor, alegerile repertoriale, casting-ul şi climatul de echipă de creaţie, sub o anume “baghetă” regizorală, dar într-o colaborare mult mai largă decât numai cu şi între aceia care urcă pe scenă, sub lumina reflectoarelor, înainte şi după lăsarea cortinei. Amfitrionul nostru a ales, a preferat să ne vorbească despre mai multe, nu chiar numai despre cele la care ne aşteptam în primul rând. A făcut-o, cred, şi dintr-o naturală înclinare a sa, spre măsură, umor, climat colocvial, tot atâtea soiuri de “antidot”, din start, al oricărei eventuale bănuieli de emfază, de autopublicitar narcisism evocator, grăbit, cum nu a fost, să-şi răsfeţe un ego lacom de “aplauze”, acum nostalgic “citate” nouă. Trimiterile, amintirile, referirile la spectacole, la roluri n-au lipsit, desigur, dar nici n-au invadat, acaparator, totul. Dintre toţi oamenii teatrului, actorii, tocmai ei, sunt cei mai în primejdie să fie “vampirizaţi” (sau aproape) de identităţile altora, acelea pe care ficţionalizarea teatrală le scoate din latenţa lor literară, dramaturgică, făcându-le să “treacă rampa”, să ne prindă pe noi, publicul, în jocul tensiunilor, al măştilor şi al vicleniilor, al derizoriului, ca şi al unor mari, exemplare, destine, graţie magiei acestei vechi şi nobile arte care e teatrul, în stare de modelatorul – nepredicant – efect cathartic al ludicului său (play, nu game). (Continuarea în ediţia de mâine, 6 februarie)

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi, critic şi istoric literar