Rezistenţa lui Gauck

Ioachim Gauck, preşedintele actual al Germaniei (din martie 2012) este, după cum spune The Wall Street Journal, „ultimul vlăstar al unei specii (…) de lideri ai unor mişcări de protest din spatele Cortinei de fier, care au ajuns la conducerea ţărilor lor, după 1989”. Memoriile sale intitulate Iarnă-n vară, Primăvară-n toamnă, având subtitlul modest Amintiri, apar acum, în 2013, în româneşte la Curtea Veche Publishing (editură care a mai publicat pe aceeaşi linie memoriile lui Vaclav Havel şi autobiografia lui Lech Walesa)în traducerea excelentă a lui Michael Astner; remarcabile sunt şi notele traducătorului: de o acribie cu adevărat „nemţească”.

Cei care vor căuta în traiectul vieţii lui Gauck, rezumat în această carte, anticomunismul cu spume la gură al unora de pe la noi (ce-şi drapează astfel micimea şi vinovăţiile prezente sau trecute) vor fi dezamăgiţi amarnic. Având un tată deportat în URSS (fără să fi fost nazist), Ioachim Gauck poate scrie despre „integrarea” tatălui reîntors în noua ţară comunizată: „În RDG, tata şi-a urmat calea proprie, nu aceea a rezistenţei active, dar a omului cu distanţă faţă de sistem, care, la nevoie, îşi arăta fără echivoc rezervele faţă de comunism”. Mă întreb: câţi oare dintre noi, care am crescut în societatea comunistă, am fost (măcar) astfel, măcar ne-am arătat rezervele fără echivoc, dincolo de bancuri şi băşcălie? Şi tot Gauck despre tatăl său, recunoscându-se desigur el însuşi în aceste cuvinte: „În fond, tata se găsise pe sine şi avea o încredere de o cu totul altă profunzime în valorile despre care până atunci bănuise c-ar fi importante. Existau Dumnezeu, demnitate, dreptate şi adevăr”. În alt loc însă Gauck spune: „Întrucât tata se simţea lăuntric liber, nelibertatea politică din RDG nu era cel mai important lucru pentru el”. Gauck fiul a înmagazinat în sine această libertate lăuntrică esenţială, dar a luat calea mult mai anevoioasă, pe care merg numai puţini, a rezistenţei active. O forţă motrice a acestei rezistenţe active a fost, ne spune, ruşinea. Îi era ruşine la gândul că ştie prea puţin despre alţi persecutaţi şi alte persecuţii. Câţi din noi am gândit astfel?

De fapt, întreaga carte se citeşte făcând comparaţie volens-nolens cu realitatea românească comunistă şi postcomunistă. Ajuns pastor luteran, Gauck face din amvon o baricadă, cum se exprimă Ana Blandiana, oferind enoriaşilor mana speranţei şi devenind un lider al întregii societăţi civile germane. Profilul moral ireproşabil al tânărului pastor, care a coagulat încetul cu încetul în jurul său conştiinţele, este departe de profilul, de pildă, al unsului cu toate alifiile László Tőkés. Mulţi unşi ai lui Dumnezeu ortodocşi au fost unşi şi ei cu toate alifiile. Sigur, se pot invoca atâţia oameni ai Bisericii, care au fost martirizaţi şi au suferit în închisorile comuniste (dar cei mai mulţi ca reprezentanţi ai vechiului regim, nu pentru opoziţie la cel nou). Sigur, se poate invoca regimul mai aspru la noi, se pot găsi şi alte scuze drapate în speculaţii bizantine. Dar cert este că Biserica noastră prea a închinat osanale „conducătorilor noştri”. Şi aceasta nu numai la slujbele de fiece duminică (apropo: nu am citit de nici un preot român, care să refuze să se roage pentru „conducătorii noştri”, antihriştii, cum s-a întâmplat în Rusia, bunăoară). Cam la acestea mă duce gândul pe mine, ca român, când citesc despre viaţa lui Gauck.

După căderea regimului comunist în RDG, Ioachim Gauck a fost preşedinte al Autorităţii pentru studierea dosarelor Stasi. Activitatea acestei instituţii model de prelucrare a trecutului comunist, „inventat” de Gauck, este prezentată pe larg în carte. Şi iarăşi comparaţia cu România se impune: nimic din toate acestea nu s-a făcut ca lumea la noi, informatorii sunt luaţi la hurtă cu torţionarii, devalizatorii fondurilor comuniste ajung în Parlament etc. „Dezvăluirile” la noi au ajuns o armă în mâna unora, iar adevăraţii vinovaţi au fost trecuţi sub tăcere. Politica responsabilă, bazată pe adevăr şi memorie, instaurată de Gauck, a delegitimat Stasi (Securitatea est-germană) ca o instituţie criminală, servind un regim criminal. La noi? Modelul Gauck n-a devenit model pentru CNSAS (Gauck a şi făcut două vizite în ţara noastră pentru a încerca cumva să impună modelul său, dar, cum se vede, nu a reuşit).

Astăzi, când la noi apar analişti, care încearcă să se convingă pe ei înşişi că anticomunismul a intrat în desuetudine, nu mai este de actualitate, acest lucru este combătut de la distanţă de Gauck: „Vulnerabilitatea mai mare din Est faţă de aşa-numita politică „paternalist-ocrotitoare” şi o existenţă de copil al landului în detrimentul uneia de citoyen probabil că se va mai perpetua şi în a doua generaţie (…) Trebuie totuşi să fii cam leneş în gândire şi rezistent la experienţă, aşa cum se întâmplă în Germania în contextul crizei financiare şi al dezorientărilor provocate de o lume globalizată, ca să dai din nou crezare tocmai ideologilor socialişti şi comunişti, care propun o schimbare de sistem. De ce ar trebui ca tocmai aceia care în toată istoria politică n-au fost capabili de a crea nici bunăstare, nici libertate să poată rezolva noile crize?”

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist