Ridurile lui Mihail Vakulovski

Pe Wikipedia, Mihail Vakulovski e prezentat ca ”autor, blogger, dramaturg, eseist poet, om de cultură, romancier, scriitor şi traducător român contemporan, originar din Basarabia, dar care trăieşte în România”. Wikipedia mai aminteşte că Mihail Vakulovski este fratele mai mare al lui Alexandru Vakulovski, ambii fondatori ai revistei TIUK! (k-avem kef), una dintre primele reviste on-line apărute în România. Tot Wikipedia nu uită să informeze cititorii că Mihail (ca şi Alexandru, de altfel) e fiul profesorului de limba română Alexei Vakulovski, autorul volumului ”În gura foametei”, publicat postum de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, sub egida Academiei Române, şi republicat, în 2013, de Editura ”Tracus Arte” din Bucureşti. Din biografia tatălului merită menţionat un amănunt semnificativ: din spirit de frondă, dar şi de profund dispreţ faţă de regimul comunist, el a refuzat să devină scriitor sovietic. Cartea lui Alexei reprezintă un document zguduitor, un adevărat bestiar al atrocităţilor umane din perioada foametei din 1946. Azi o stradă din localitatea Antonovka, locul unde s-a născut Alexei, îi poartă numele… ”Am auzit că prin alte părţi părinţii şi-au mâncat copiii, notează el, se spune că unii oameni se mâncau unii pe alţii numai să trăiască, să rămână în viaţă…”

Am făcut acest preambul la cronica despre ultimul volum de versuri al lui Mihai Vakulovski din două motive. Unu: volumul Riduri (apărut în 2013 la ”Casa de pariuri literare”, editor: un cristian) are un caracter autobiografic, prin urmare era necesar să introduc un minimum de informaţii despre biografia autorului. Doi: în volum apar multe referiri şi acolade vizavi de relaţia dintre părinţi şi copii, în special relaţia dintre tată şi fiu. Citind Ridurile lui Mihail Vakulovski am încercat să reconstitui din amănunte disparate, risipite în pagini, autoportretul autorului şi gesturile lui. Nu a fost, desigur, foarte simplu, căci autoportretul e alcătuit din fragmente ce aparţin mai multor vârste şi întâmplări petrecute în spaţii şi timpuri diferite. Lecturând cu atenţie textele, am descoperit un fapt care m-a pus pe gânduri: autoportretul fiului e zugrăvit peste portretul tatălui, care-l conţine. O mare parte din carte e raportat la el. Ridurile tatălui se transmit şi pe chipul fiului, pe care îl animă. De aici şi unda de amărăciune, supurând în colţul buzelor. Realitatea pare să fi fost translatată în poezie fără retuşuri, poetul comportându-se asemenea unui seismograf ce înregistrează pe coala de hârtie cu fidelitate frământările sale lăuntrice. Există multe bruiaje. Multă materie brută, care la prima vedere pare să dăuneze mesajului poetic. E o impresie falsă. La o lectură mai atentă vedem că liniile de forţă ale poeziei lui Mihail Vakulovski se învârt în jurul unor fapte şi întâmplări desprinse din experienţa sa cotidiană. Iată decupajul extras dintr-o realitate cenuşie, în care portretul autorului e schiţat din câteva linii trasate nervos, din fuga condeiului: ”în fiecare dimineaţă/ trec/ pe drum spre serviciu/ pe strada Muncii.” Şi după acest haşur banal, urmează şi transfigurarea care conferă poeziei o notă neaşteptată: ”în fiecare seară/ geamurile de la spitalul judeţean/ sînt luminate/ toate-toate.” Concluzia pe care o putem trage citind aceste versuri nu e nicidecum una optimistă. Dacă prima parte a poeziei ne introduce într-o atmosferă de rutină: în fiecare zi, în drum spre serviciu, poetul trece pe strada Muncii. Starea de care e cuprins e una de saţietate, de apatie. La întoarcere, priveliştea se schimbă. Cenuşiul pe moment se luminează. Căci, în fiecare seară, geamurile spitalului judeţean se animează toate. Poetul trece ca o umbră pe sub ele. Întrebarea care-i frământă conştiinţa nu poate fi decât următoarea: dacă toate geamurile sunt luminate, asta înseamnă că saloanele spitalului sunt pline de bolnavi. Unii dintre ei, pesemne, sunt pensionari, iar alţii prinşi în câmpul muncii. ”Ceea ce te copleşte întâi şi întâi în cazul poeziei lui Mihail Vakulovski, scrie Dumitru Crudu, este energia. Poezia sa degajă şi răspândeşte, prin toţi porii, forţă, robusteţe, putere, vitalitate şi încredere…” Sunt de acord până la un punct cu observaţiile lui Dumitru Crudu: într-adevăr, poezia lui Mihail Vakulovski emană forţă. Dar nu şi încredere, şi optimism. E poezie minimalistă, care priveşte omul redus la banalitatea cifrelor extrase dintr-un registru statistic. Nu găsim prea mult optimism în ele: ”speranţa în viaţă la bărbaţi e de 57 de ani/ scria tata cu vreo 2 ani înainte să moară/ deci bărbaţii aşteaptă pensia la 8 ani după moarte/ scria dedesubt// tata a murit cu 5 luni înainte să împlinească 57 de ani…/ la anu’ se vor face 8 ani fără tata/ la anu’ tata ar fi ieşit la pensie/ şi statul ar fi trebuit să-i returneze datoriile.” Dar, n-a fost să fie aşa. Destinul tatălui s-a supus legilor statisticii şi statul a rămas în câştig. Nu e de mirare, deci, că înarmat cu aceste date, poetul meditează la condiţia umană dintr-un unghi de vedere halucinant, lipsit de orice perspectivă optimistă: ”stau pe wc/ într-o mare instituţie/ o vilă mare dintr-un oraş mare/ capitala unei ţări mari/ şi mă gîndesc, ştiu/ că exact sub mine/ e tot un wc.” Sau iată o altă notaţie: ”la 37 de ani mă simt tînăr/ sînt la fel de tînăr ca părinţii mei la 21/ cînd încă le dominam doar gîndurile (lui tata)/ şi corpul (mamei)/ la 37 mai rău ca la 20 de ani/ tot fără bani dar şi fără timp/ sînt atît de tînăr încît mi-am uitat acasă verigheta /…/ sînt tînăr şi vă salut din tot viitorul/ pe care-l am în faţă.” Dar iată cum apare zugrăvit şi tatăl într-unul din poemele de la sfârşitul Ridurilor: ”tată, casa noastră e deja pe strada Alexei Vakulovski/ ştii, casa ta e pe strada Alexei Vakulovski/ tată, casa ta e pe strada care poartă numele tău.” Casa devine punctul de referinţă al universului. Ca şi numele tatălui, de altfel. Absenţa lui umple golurile banale ale ”existând”-ului. Le animă, creează reflexe şi le amplifică. Pretutindeni, oraşul e marcat de chipul său. Iar numele lui e ”tatuat pe casele oamenilor” cu care tatăl a băut un pahar de vin, ”pe care i-a salutat şi i-a certat de atîtea ori.” Şi pe măsură ce trece timpul, tatuajul devine tot mai vizibil, tot mai pronunţat, mutându-se de pe pereţii caselor în conştiinţa semenilor. Nu e de mirare, deci, că în poezia lui Mihail paşnicile cruci de pe morminte ”ascund dedesubt istorii dureroase, poveşti cumplite sau, dimpotrivă, banale şi îngrozitor de plicticoase” şi asta deoarece ”crucile sînt doar/ vîrful bisericilor care au intrat în pămînt”. Una din aceste istorii e şi povestea tatălui din perioada foametei: ”Duceam spre casă un sac aproape plin cu grâu şi cu secară. Asta căpătasem atunci. Hotărâsem să dorm în gară, căci era noaptea, ne temeam să mergem mai departe; dar eram şi storşi de puteri. Dimineaţa aveam să ne continuăm drumul spre casă, căci nu ne rămăsese de mers încă mulţi kilometri. Ştiam: cu somnul nu te joci şi de aceea m-am gândit să pun sacul cu grâu sub cap. Când cineva va îndrăzni să încerce a-mi lua pâinea, mă voi trezi şi n-oi rămânea în pagubă. Zis şi făcut. Trebuie să fi fost atunci tare mândru de deşteptăciunea mea şi trebuie să fi adormit zâmbind. Dar de ce te temi, de aceea nu scapi. După cum se vede, am avut un somn de acela care te face să nu simţi chiar dacă cineva taie lemne pe tine. Ori prea încrezut mă culcasem… Cum n-ar fi, când m-am trezit, sacul este, grâul nu-i. Ştiţi ce-au făcut bandiţii? Au tăiat sacul, grâul şi secara s-au scurs, eu am dormit mai departe cu capul pe ciment”. De atunci, sacul se tot scurge mereu. Iar boabele de grâu şi de secară se amestecă cu praful de pe jos şi cu neghina. Scrisă într-o perioadă de criză, cartea lui Mihail Vakulovski poartă pecetea timpurilor pe care le trăim, care, în ciuda disperării, trec, câteodată, chiar şi ”în favoarea noastră”.