România intră într-o furtună perfectă

Cel mai periculos scenariu pentru români, prefigurat ca o sperietoare în urmă cu câteva luni, se confirmă pas cu pas. Nu există un traseu mai complet pentru călcatul în străchini. Orbită de promisiuni electorale iresponsabile, România se îndreaptă nervoasă şi nerăbdătoare spre o furtună economică şi socială perfectă.

Scăderea fiscalităţii generale, foarte dorită de mediul de afaceri, a fost lozinca sub care s-a coafat de la începutul anului mirajul unui „new deal” al economiei româneşti. Înainte de a-i vedea efectele, ea s-a transformat într-o poveste propagandistică, menită să acopere eşecurile guvernării: ratarea investiţiilor publice, lipsa investiţiilor străine şi crearea locurilor de muncă. Totuşi, până la un punct, într-o anumită măsură, economiştii au făcut calculele şi unora le-a dat cu plus; măsurile ar fi putut lăsa bani de consum, dar fără creşterea productivităţii sau apariţia unor locuri de muncă. Problema a apărut când a intervenit ideologia şi jocul electoral de un populism stupid: noi, românii, luptăm astfel împotriva FMI şi a altora, care n-ar vrea să evadăm, prin forţele noastre, din plutonul sărăntocilor şi subdezvoltaţilor. „Ei” ne blochează scăderea taxelor şi creşterea salariilor.

Poate că, dacă n-am avea un premier încolţit de justiţie, dornic să joace cartea populismului absurd, lucrurile ar fi fost făcute pe îndelete şi raţional, pas cu pas, întâi măsurând şi apoi cheltuind, prima oară acumulând şi apoi împărţind. Dar primii care n-au mai avut răbdare şi au călcat această schemă morală şi raţională au fost demnitarii. Guvernul a declanşat sarabanda solicitărilor salariale în întreaga societate prin creşterea explozivă a veniturilor demnitarilor cu până la 300% prin ordonanţă de urgenţă. E nesemnificativ pentru economie, dat fiind numărul lor restrâns, dar are o importanţă simbolică extraordinară. I-a enervat pe toţi cei care „vor 100 de lei”. Dacă demnitarii nu mai au răbdare să aştepte până la o lege unică a salarizării, de ce să aştepte ceilalţi bugetari? S-a redeschis prăpastia între privilegiaţi şi „prostime”, inflamând toate categoriile sociale.

Zilele acestea am văzut primele efecte ale undei de protest. Mobilizarea fulgerătoare a personalului medical pe facebook şi capitularea rapidă a Guvernului, prin acceptarea unei creşteri cu 25% a salariilor. Sperietura este atât de mare, încât Victor Ponta ar accepta şi legalizarea şpăgilor, deci o nouă umilinţă pentru medici. La rând s-au anunţat profesorii, care ameninţă cu blocarea anului şcolar, dar şi funcţionarii sau poliţiştii. Valul creşterilor salariale, început cu demnitarii şi ajuns la medici deocamdată, nu are nici un fel de principiu structurant (o lege unică a salarizării bugetarilor) şi nici un fel de susţinere financiară. Altfel spus, totul se reduce la cât de tare strigă unii şi cât de fricoşi sunt ceilalţi, nu la câţi bani pot fi cheltuiţi şi de unde pot fi ei procuraţi. Nu există o reţetă mai eficientă pentru falimentul bugetului public.

Promisiunile creşterilor salariale şi scăderea fiscalităţii lovesc concomitent în buget. De la BNR au fost date semnale vehemente de alarmă într-un limbaj cum nu s-a mai întâmplat în ultimii 26 de ani. Înainte de a pleca în cel mai lung concediu de odihnă din istoria preşedinţiei României, Klaus Iohannis a avut inspiraţia de a întoarce Codul Fiscal în Parlament. Obiecţiile lui ţineau cont de observaţiile BNR, însă de atunci situaţia s-a înrăutăţit, prin valul de revendicări salariale. Nu prea are pe undă să scoată cămaşa, fiind coautor moral al creşterii salariilor demnitarilor. În condiţiile presiunilor salariale, tot ce mai rămâne de făcut este o negociere pe amploarea scăderii fiscalităţi pentru a nu mări gaura din buget; informaţiile pe surse arată că Ponta şi Iohannis s-ar fi înţeles pe o scădere a TVA la 20%, nu la 19% şi amânarea celorlalte măsuri de relaxare. Deci, întregul deficit bugetar, echilibrul macroeconomic, legea unică a salarizării stau în acel 1% la TVA? Acest compromis, dacă se confirmă, în negocierile PSD-PNL pe tema codului fiscal, este noua formulă a unui blat electoral cu care ne-am întâlnit şi în 2008, la creşterea salariilor profesorilor cu 50%. Vor să pară cu ţoţii responsabili. În realitate, singura perspectivă responsabilă la care trebuie să răspundă se referă la socoteala finală, de peste un an, doi: cu cât vor trebui tăiate salariile sau la ce inflaţie să ne aşteptăm ori cu cât trebuie să ne împrumutăm ca să mulţumim bugetarii şi să aplicăm simultan şi noul cod Fiscal? Restul este prostie electorală.

Apropo, oare câţi dintre parlamentarii care negociază sau votează Codul Fiscal au auzit de criza chinezească? O fi şi ea prea departe ca să ne afecteze?