Saftea sau ţeapă?

La 27 de ani după cele întâmplate în decembrie ’89, schimbarea tot n-a venit. Sunt câteva schimbări de nuanţă, dar, în mare, după cum observa Cristian Tudor Popescu, partidul care azi se numeşte PSD a câştigat toate alegerile parlamentare organizate din 1990 încoace. Duminica trecută, încă şi mai clar. Dacă s-ar fi păstrat, USL ar fi fost mai puternic decât acum patru ani – cam cu zece procente, dacă luăm în calcul şi PNL aripa Tăriceanu.

În celelalte 30 la sută încap USR, de care mai puţin de 300 de mii de români par să fi auzit, UDMR mai mobilizat ca oricând – a obţinut un procent în plus faţă de scorul din 2012, şi PMP-ul condus de un Băsescu ajuns senator şi pe care PSD chiar că nu-l mai poate demite (de la Cotroceni era mult mai simplu).

Ecartul uriaş dintre PSD şi ceilalţi e greu de înţeles, în ciuda noianului de explicaţii şi teorii care se tot ţes de duminică încoace. Majoritatea covârşitoare a candidaţilor abia de s-au văzut (de-acum încolo nici atât), Boc n-a mai venit „să taie pensiile” (de-acum încolo vor creşte ca-n poveşti), iar despre Soros vom mai auzi abia în 2020 (dacă nici până atunci nu se va fura şi ce a mai rămas).

Interesant, în discursul lui Liviu Dragnea de duminică seară, a fost pasajul în care controversatul lider al PSD vrea „cu tărie” să adauge „o componentă economică importantă” la parteneriatele internaţionale strategice ale României. Dacă privim în jur, contextul e puţin nesigur pentru afaceri şi investiţii în est, dar propice la vest şi la sud de Dunăre. Stabilitatea invocată de Dragnea ar trebui să se regăsească într-un noian de investiţii. Plus că avem a doua cea mai ieftină mână de lucru din Uniunea Europeană.

Există însă un impediment, invocat de toate relatările mass-media internaţională: corupţia. Presa de peste Atlantic comentează întoarcerea românilor la sânul PSD în numai un an de la tragedia „Colectiv” („New York Times”), în vreme ce ziarele europene scriu că miza acestor alegeri a fost de fapt corupţia („Le Figaro”).

Mai fierbinte decât desemnarea unui premier – nu va fi Dragnea, pentru că, bietul, ştie că va fi văzut ca un paria şi că se va face loc în jurul lui dacă merge prin Vest, dar va fi primit ca un frate dacă va vizita ţări din Est – este ziua de astăzi. Este ziua în care Curtea Constituţională umează să spună dacă legile în care PSD a promis marea cu sarea (102 taxe anulate, creşteri de salarii şi pensii, reduceri de impozite) sunt sau nu bune de promulgat. Luna trecută, Cioloş îşi pusese mâinile-n cap când a văzut cât va costa bugetul aplicarea lor. Iohannis s-a grăbit să le conteste, iar magistraţii au amânat strategic votul pentru astăzi. Dacă vor fi găsite constituţionale, va fi rândul celor de la PSD să-şi pună mâinile-n cap. Dar n-o vor face. N-au făcut-o niciodată, de ce să înceapă acum? – poate doar dacă Curtea va decide că legile nu-s bune. Dar în acest caz se pot repara. Iar, cu o majoritate atât de confortabilă în Parlament, tergiversarea corectării lor ar fi prea gogonată. Chiar dacă noii aleşi îşi încep mandatele cu o binemeritată vacanţă de o lună şi jumătate.

În funcţie de verdictul Curţii Constituţionale, prea numeroşii aleşi vor putea purcede la înjghebarea unui proiect de buget pentru anul viitor. Încurcă promisiunile alea cu autostrăzi şi spitale, dar… alegerile au trecut. Deja, ieri, Liviu Dragnea s-a speriat de scăderea TVA de la 1 ianuarie (la 18 la sută) şi i-a cerut lui Dacian Cioloş să amâne cu un an aplicarea acestei prevederi din Codul fiscal, ba chiar să menţină alte taxe pe loc (cea pe stâlp, de exemplu). De ce a aşteptat să treacă alegerile? N-ar fi protestat nimeni dacă făcea anunţul mai devreme, câtă vreme toată lumea primeşte câteva firimituri. Chiar dacă le va plăti mai scump mai târziu.

Publicitate și alte recomandări video