Salutul la români

Salutul de azi, în forma lui fizică de strâns mâinile („noroc”) şi de sărut pe obraz, este un ritual sacru. Nu mai ştie nimeni de unde sau de ce a apărut. Cert este că îl avem în sânge, iar fără el nu se poate. Aproape toate popoarele au păstrat această formă de comunicare extralingvistică. Între doi oameni care se întâlnesc salutul de întâlnire şi despărţire este cel de-al treilea om. Prezenţa lui e obligatorie. Dacă uiţi sau neglijezi acest mic gest, prostia ta poate avea consecinţe amare.

Am văzut cu ochii mei o maşină oprită în faţa unui autobuz plin de călători în mijlocul intersecţiei aglomerate din Păcurari pentru ca şoferul autoturismului să îl salute pe cel al autobuzului, după care circulaţia şi-a reluat cursul firesc. Dacă individul respectiv nu ar fi făcut acel gest faţă de „cumătrul” lui, probabil că am fi asistat peste câtva timp la un harakiri în masă în familia respectivului.

De asemenea, două maşini care merg una lângă alta cu viteză mică pe strada aglomerată au fix aceleaşi cauze: şoferii se salută şi se gratulează.

Vreo maşină merge liniştită pe stradă, iar deodată începe să claxoneze din senin şi insistent la nimic? Nu e nicio problemă, uitaţi-vă pe trotuar, la vehiculele de pe contrasens sau la unul din etajele blocurilor de lângă stradă, sigur veţi repera o faţă zâmbitoare a vreunui „coleg” sau „văr” şi o mână fluturândă.

Diferenţa dintre popoarele estice şi cele vestice e că cele estice salută doar cunoscuţii pe când cele vestice pe toată lumea. Când eram în SUA m-am obişnuit foarte greu cu ideea că toata lumea se salută pe stradă indiferent dacă se cunosc ori ba. Când te întâlneai cu cineva şi trebuia să treceţi unul pe lângă celălalt, vă salutaţi sau măcar dădeaţi din cap unul către celălalt în semn de salut. Într-un final m-am obişnuit şi adaptat la acest obicei, dar deja era prea târziu pentru că a trebuit să mă întorc acasă în România. Aici însă m-am trezit într-o situaţie la fel de stânjenitoare pentru că nu mă puteam stăpâni să nu salut pe toţi cei întâlniţi, indiferent dacă îi ştiam sau nu. Asta până am dat peste un cărpănos care mi-a retezat-o scurt, urmat de o sudalmă printre dinţi: „Ce, mă saluţi, bă, mă cunoşti de undeva?…”

Când se întâlnesc cel puţin doi bărbaţi aceştia dau obligatoriu noroc. Altfel nu încape discuţie. Dacă vreodată vreo unul rămâne cu mâna întinsă, acest lucru este perceput ca o jignire uluitoare care nu poate fi iertată cu una cu două. Dacă un bărbat intră într-o încăpere sau se întâlneşte pe stradă cu un grup de alţi oameni, bărbaţi şi femei, acesta trebuie neapărat să dea noroc cu fiecare dintre bărbaţi. Aici e şi o chestie sexistă la mijloc, recunosc. Practic treci pe lângă femei, pe care doar le saluţi dând din cap, şi dai dovadă că îi respecţi cu adevărat, prin contact fizic, doar pe bărbaţi. E drept că mai sunt foarte rar şi femei care pretind să dea mâna cu bărbaţi, dar nu cade bine.

Aici intervine altă problema: felul cum dai noroc. Ei, da e o întreagă ştiinţă. Cu mâna strânsă, mai puţin strânsă, flască. Dacă o tragi spre tine, dacă o împingi de la tine ş.a.m.d. Orice încheiere de vânzare-cumpărare se sigilează cu un noroc strâns, asta e sigur.

De exemplu, cum se salută două echipe de candidaţi la locale din partide diferite? Convenţia trebuie respectată orice s-ar întâmpla. Prin urmare, de la distanţă fiecare din grup zice în sinea lui sau cu voce tare: „Ia uite-i şi pe fraierii ăştia, mamă ce i-aş mai tăvăli prin noroi!…”. Dar când se apropie, fiecare bărbat dă noroc cu fiecare din celălalt grup, astfel încât se creează un fel de dans în doi ca o horă ruptă sau un joc de „elefanţi pe o pânză de păianjen” între ei. Uneori se încurcă, îşi dau greşit mâinile peste capetele altora, printre picioare, numai şi numai să se atingă, să îşi dovedească respectul unul faţă de celălalt cu orice preţ. Când sunt prea mulţi începi să îşi faci socoteli în cap: cu ăla oare am dat, dar cu celălalt? Să nu cumva să se supere… Ia să încerce unul să nu facă asta, să vezi cum e… Dar nu prea cred că are cineva acest curaj, este imposibil. Doar dacă vrei să te cerţi cu cineva sau să arăţi că eşti „aiurea” o faci, altfel nu.

Ei, şi cum stau candidaţii de vorbă despre una despre alta, despre alegători, promisiuni, minciuni electorale, proiecte pentru viitor etc., la un moment dat trebuie să se despartă, pentru că, nu-i aşa, cetăţenii abia aşteaptă să îi primească cu braţele deschise ca să îi convingă să-i voteze. Şi când o fac trebuie să dea din nou noroc şi se plimbă iarăşi unul pe la celălalt, călcându-se pe picioare, împiedicându-se, încurcându-şi mâinile între ei, acelaşi dans pe aceeaşi melodie. Numai gestul ăsta ocupă un sfert din timpul alegătorilor. E penibil, dar absolut obligatoriu.

Nu mai vorbesc de gesturi mai familiare, între oameni mai apropiaţi, cum ar fi sărutul pe obraz. Ăsta e şi mai interesant. Dacă, de exemplu, te desparţi de o rudă, indiferent de vârstă, sex, calitate a pielii, trebuie să o săruţi pe obraz. Şi o faci. E ca puparea unei icoane. Ştiţi. Orice femeie evlavioasă trebuie să pupe icoana, altfel o încurcă. Dacă nu de-adevăratelea, măcar să arate ca un sărut de la distanţă, de sus, de la Dumnezeu…

În timpul sărutului, al apropierii, când încalci acea zonă de intimitate, pot apărea noutăţi dintre cele mai stranii: miros ciudat, căldură ciudată, păr nebărbierit, coşuri palpabile etc.

Când eram copil mă distram de minune urmărind babele de la Denie sau Înviere cum poposesc la fiecare icoană din biserică, îşi fac la fiecare câte o cruce mare, responsabilă, apoi se apleacă şi le trage câte un pupoi umed, aproape French Kiss cu gurile acelea fără dinţi ca nişte ventuze, de mama focului.

Ei, şi cum spuneam, când trebuie să săruţi pe obraz e cumva stânjenitor pentru că sărutul implică ceva sexual, un contact fizic intim, iar acest lucru nu poate avea loc între un nepot şi o mătuşă de 90 de ani, de exemplu. Totuşi el trebuie să se întâmple cumva în semn de respect. Ei, aici oamenii se împart în două feluri: cei care o fac şi cei care se prefac că o fac. Primii chiar te pupă de-adevăratelea de trebuie să te ştergi cu prosop în urma lor, ceilalţi doar se apropie şi atât ca să bifeze convenţia.

Când doi bărbaţi trebuie să se pupe pe obraz e cumva comic. Îmi amintesc pupăturile zgomotoase „bărbăteşti” dintre doi beţivi la birt care se despărţeau până a doua zi când aveau să se întâlnească fix în acelaşi loc pentru a face exact acelaşi lucru: „Hai, noroc, şi la mulţi ani!…” 

Briscan Zara este scriitor şi publicist