Săptămâna ispitelor

În aceste zile de curăţire şi detoxifiere, când tot creştinul cugetă la samavolnicia trupului şi se luptă cu gândurile necurate, Zelda, pisica familiei, a intrat în călduri. În ciuda faptului că a fost tratată omeneşte, cu pilule de ostoire a poftelor, biata Zeldina umblă ca titirezul prin cameră, luând la rând mobile, şoşoni şi picioarele stăpânilor, doar, doar i se vor împlini dorinţele. Nţ!

După ce s-a frecat spornic de toate suprafeţele dătătoare de tandre mângâieri, Zeldina a trecut la gimnastica de seducţie, rostogolindu-se ispititoare şi executând tot soiul de giumbuşlucuri cu înţeles clar: hello, boys! Spre ghinionul ei, la spectacol nu a participat nici un motan. Unduitul şi giumbuşlucurile au ţinut-o vreo două zile. Când gândeam că tocmai am scăpat basma curată, năbădăioasa amoreză a trecut la vocalize. Mai întâi, şi-a dres glasul cu nişte sunete guturale ce aduceau a gargară, apoi a avansat la graseieri şi, în cele din urmă, a recurs la mieurat. Spre deosebire de mieunat, mieuratul e prelung şi adânc, ca o tânguire cu baierele rupte: mie-rrrau!, mie-rrauu! Clar, îi era rău.

Am luat în calcul ipoteza că poate n-ar fi rău să-i aducem un blănoşel care să-i curme suferinţele de liubov. I-am fi prezentat un cavaler galant, dar ce-am fi făcut cu urmaşii? Toţi prietenii noştri au deja pisici cu nume, prenume şi cod numeric personal, cu zgardă şi cu certificat de vaccinări.

Neavând cum să dezvoltăm o reţea de plasament am decis că cel mai bine e să procedăm omeneşte. Nu degeaba se zice că abstinenţa e cea mai bună metodă de contracepţie. Dar cum să-i explicăm Zeldei că e tratată cu toată consideraţia şi responsabilitatea? În plus, parcă aveai cu cine te-nţelege? Cum simţea carne de om prin preajmă, pisica se transforma într-un arc languros, executa cu graţie un triplu axel şi declama cu patos: mie-rrrau!, mie-rrau!

De-ar fi făcut acestea toate în miezul zilei, mai treacă-meargă. Aber nicht! În crucea nopţii, pe când natura le picură oamenilor în somn cele mai dulci clipe şi cele mai frumoase vise, perfida amoreză se infiltra cu mieuratul în proiecţia mea onirică, ca un clopoţel enervant. La început era un clinchet, urma un sunet prelung şi sâcâitor ca de diapazon stricat, apoi visul cel molatec se risipea. Cu ochii cârpiţi de somn, căutam sursa de poluare fonică şi, la mijloc de concert, mutam scena din pragul dormitorului în cel mai liniştit şi mai întunecos loc din casă, baia, să se bucure şi vecinul de palier de talentele vocale ale Zeldinei.

Ca şi cum melodrama pisicească n-ar fi fost de ajuns, o inexplicabilă convergenţă s-a stabilit între mieuratul disperat al amorezei cu blană pufoasă şi vocalizele celui mai mic membru al familiei, o bebelină de o lună care pare mai sensibilă la unduirile lui „mie-rrrau!” decât la glasurile părinteşti.

Iată scena, fără înflorituri. Ceasul din hol ticăie pedant şi leneş, toţi ai casei dorm. Aveam să aflu că trecuse de două noaptea. Pălită de amor, Zelda se desprinde din coşuleţul în care-şi face de obicei siesta, se prelinge pe pardoseala din hol, se fixează în uşa dormitorului şi dă drumul la cântecul de dragoste, însă liedul mâţesc nici nu apucă să atingă bine urechile somnoroşilor. În chiar clipa în care Zelda e gata de recitat, bebina declanşează – fără avertisment prealabil – contravocea. Mie-rrauuu! Uoaaaa! Mie-rrauu! Uoaaa!

Aşa au trecut două zile negre, urmate de două nopţi albe. Dacă punem la socoteală şi zilele de gimnastică erotico-pisicească se cam face săptămâna. În tot acest timp, mi-au trecut prin minte tot felul de gânduri, şi albe, şi negre. Mai ales negre. Ajunsesem să cuget cum să fac să o ajut pe Zelda să se sinucidă din dragoste. I-am lăsat geamul deschis, poate, poate… dar l-am închis repede, pentru că motănimea începu a se strânge în faţa blocului, ca la nuntă. Asta ar mai fi fost cireaşa de pe tort, ansamblul „Doina” al armatei, în ipostază pisicească!

Ieri dimineaţă am chemat veterinarul, un chirurg manierat şi iubitor de pisici, care ne-a explicat că e mai bine pentru toată suflarea casei dacă o scăpăm pe Zelda de suferinţe. Nu, n-am eutanasiat-o, Doamne păzeşte! Să zicem doar că de acum înainte Zeldina cea pufoasă şi agilă va fi indiferentă la farmece motăneşti.

După amiază, pisica a revenit acasă, iar până la sfârşitul acestei săptămâni va uita ce spectacole de teatru liric a montat în toi de noapte şi pe nepusă masă.

De acum încolo, mezina va trebui să-şi reconsidere opţiunile de backing vocals, preşcolara familiei nu va mai deplânge, cu milă îngerească, faptul că „pe Zelda o doare burtica”, soţia va fi bucuroasă că pisica cea iubitoare nu va mai fi frământată de patimi sfâşietoare, care tulbură liniştea vecinilor, iar mie îmi trec prin cap doar gânduri curate. Pe scurt, e neverosimil de bine. Mie-rrauu! Hm, vă gândiţi la ce mă gândesc şi eu?

Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi