Sărbătoarea continuă a muzicii

Cred că trebuie să insist asupra sentimentului de frăţietate şi de comuniune profesională care observ că s-a conturat în mai multe colaborări de succes ale multor adevăraţi artişti cu suflet curat şi lipsiţi de orgolii, prezenţi la această ediţie. Evident că acest miracol se datorează unor caractere integre, dar şi unor acumulări anterioare respectabile pe care le-au remarcat prestigioşii oaspeţi din informaţiile şi contactul lor cu viaţa muzicală de la noi. Fără îndoială că iniţiativele lăudabile anterioare ale organizatorilor, care se menţin, de a acredita un număr cât mai mare de jurnalişti străini, au dat roade. Nu putem să nu menţionăm în acest context că s-a putut miza şi pe proverbiala ospitalitate românească, chiar şi în condiţiile unor restricţii economice.

Consemnez un mare eveniment al serii de sâmbătă, 14 septembrie 2013, concertul susţinut de London Philharmonic Orchestra, remarcat prin nivelul înalt al interpretării, sub conducerea dirijorului Vladimir Jurowski, cel care a debutat pe plan internaţional la vârsta de 23 de ani la Wexford Festival Opera.

Experienţa dobândită în urma colaborărilor sale cu vestite instituţii muzicale din lume precum Royal Opera House, Covent Garden, Opera Bastille din Paris, Theatre de la Monnaie Bruxelles sau Teatro la Fenice di Venezia, ne-a oferit şi nouă şansa de a ne bucura de vraja izvorâtă din mânuirea cu înaltă măiestrie a baghetei sale. Programul Festivalului deja ne informase că “tehnica lui Jurowski preţuieşte precizia gestului şi reuşeşte un grad remarcabil de control al orchestrei printr-un minim de mişcare”.

De aceea, am urmărit cu mult interes concertul său, care s-a constituit într-o excepţie prin însăşi programarea, de către organizatori, la orele 20, faţă de celelalte concerte de la Sala Mare a Palatului.

Dar interesul a sporit şi prin faptul că a fost ales pentru deschidere Concertul pentru vioară şi Orchestră în Re Major de Johannes Brahms, pentru care l-a ales ca solist pe Leonidas Kavakos. Acesta afirmă că “vioara este vocea violonistului”. Ce crez mai înalt poate oare avea un adevărat artist dăruit să slujească arta? Prin urmare, este de la sine înţeles că se întrevedea succesul înregistrat în concert, fiind chemat la bis. Dar credem că opusul respectiv a fost ales din respect şi pentru trăirile omeneşti ale lui Enescu prin faptul că era cunoscută de marii oameni ai muzicii preferinţa lui Enescu pentru romanticul Brahms, care l-a şi inspirat în multe din opusurile sale, ca model în creaţie. Dar poate şi pentru că apreciatul dirijor, cunoscând valoarea celor care fac muzică de calitate, l-a preferat pe violonistul Kavakos ca solist al concertului său, tot ca un gest de curată prietenie şi apreciere profesională şi, după cum s-a văzut, nu s-a înşelat. Totul s-a înscris în concepţia unui program de elită, cum a devenit respectivul concert şi prin interprertarea ce a urmat cu Simfonia nr. 3 cu cor în Do Major op. 21 de George Enescu.

Am trăit sentimente de nostalgie provocate de strălucita prezenţă în Festival a fiului cel mic al regretatului Ioan Goia, primul director al Operei ieşene. Destoinicului om de cultură, pe lângă istoricul demers organizatoric depus pentru înfiinţarea Operei, i se atribuie şi calitatea de naş al înfiinţării Corului Academic “Gavril Muzicescu” în calitatea de atunci de director al Direcţiei Muzicii din Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, cum avea atunci denumire Ministerul Culturii, venind cu schema de înfiinţare. Impunerea Operei pe plan naţional şi international, chiar din primul an de la înfiinţare, a ridicat la cote înalte prestigiul culturii ieşene, recunoaşterea şi prestigiul menţinându-se postum prin Dan Mihai Goia.

Istorisirea poate prea detaliată a acestor amintiri mi-a fost provocată chiar în timpul concertului susţinut de London Philharmonic Orchestra, când în partea a II-a se cânta sub bagheta lui Vladimir Jurowski, la un nivel extraordinar, Simfonia nr. 3 în Do Major cu cor op. 21 de George Enescu. Corul, invitat să participe la realizarea acestei simfonii care mi se pare a fi şi cea mai importantă, era cel pregătit cu înaltă măiestrie de Dan Mihai Goia. Concertul serii a fost într-adevăr un corolar valoric al Festivalului prin conlucrarea celor două mari formaţii. Am spus “mari” şi la propriu, şi la figurat, întrucât mi s-a relatat că, având doar 60 de corişti, a mai împrumutat şi de la Operă şi din alte părţi până la o sută, pentru a putea face impresia cuvenită, conform omagiului care trebuia adus lui Enescu. Şi efectul a fost cel dorit. Însă subiectul principal al informaţiilor din prezentul articol ar fi impresiile lăsate de această memorabila colaborare.

Ideea înfrăţirii competenţelor profesionale cred că va fi pe viitor o practică a celor mai mari orchestre, ca un gest de curtoazie şi de apreciere a valorii artiştilor noştri, care ar trebui să se bucure de mai multă atenţie pe viitor. Ar trebui să ne dea mai mult de gândit acum, când observăm că ne impunem mai hotărât în lume pe plan artistic. Mulţi elogiază această interpretare comună de excepţie a redutabilei orchestre în colaborare cu impresionantul cor. S-a impus astfel atenţiei mai pregnant atât conţinutul, cât şi calitatea simfoniei ca atare.

Putem fi siguri că la ediţia din 2015, consacrată celor şaizeci de ani de la plecarea lui Enescu dintre ai săi, Simfonia nr. 3 în Do Major cu cor op. 21 se va bucura de atenţie sporită şi din partea altor oaspeţi. O vor mai asculta şi alţii pe alte meridiane, iar dintre artiştii care vor participa poate chiar unii din ei vor găsi şi alte resurse profesionale care să depăşească excelentele impresii dobîndite în seara de 14 septembrie pe pământ românesc, întrucât în artă nu există limite de altitudine privind nivelul valoric.

Am cerut informaţii după concert de la îndrăgitul copil al Operei, Dan Goia. Acestea surprind în ceea ce priveşte încrederea reciprocă şi răspunderea profesională de un asemenea nivel al dirijorilor. Înainte de concert, s-au stabilit convenienţele în termeni profesionali privind interpretarea, care au durat doar o jumătate de oră. şi iată că totul s-a terminat cu aprecieri şi îmbrăţişări frăţeşti, cum am semnalat că s-a întâmplat mai des la această ediţie a preţuirii şi recunoaşterii României, ca performeră a unor preocupări pe plan muzical.