Sărbătorile privirii

Cu întârziere de câteva luni, datorată îndeosebi scrupulelor privind calitatea editării, a apărut de curând un excelent album dedicat Artiştilor absolvenţi la Iaşi (1860-2014), coordonat de Cristian Ungureanu, cadru didactic la Universitatea ieşeană de Arte. Excelent ilustrat şi comentat, tomul aduce în atenţie câteva repere ale plasticii autohtone, cu intenţia de a-i reevalua motivele, traseele evolutive precumpănitoare, dar şi performanţele. Putem vorbi despre o istorie venerabilă a iconografiei moldoveneşti? Este aceasta realistă şi originală? Cât anume se îndatorează influenţelor străine? Unde i-ar trebui căutate sursele de inspiraţie? Care-i sunt reprezentanţii iluştri? Se pot cuantifica, fără urmă de părtinire, aportul şi atuurile fiecăruia? Este îndrepăţit negativismul contestatarilor? Dar scepticismul reducţionist, deseori autoflagelant şi minimalizator al unor critici? Câtă „europenitate” sau „modernitate” putem dibui în constituţia tradiţiei locale pe care tocmai o revendicăm?  

Paginile albumului nu propun un bilanţ festivist, edulcorat în exces, ci oferă publicului doar indiciile necesare propriilor judecăţi. Perspectiva retrospectiv – evocatoare este dublată de o alta, centrată paideic, ilustrând felul în care se consumă transferul simbolic şi de competenţe între generaţii. Personalităţile artistice ale trecutului intră astfel într-un „dialog” la distanţă cu „mai tinerii” lor, încercaţi fatalmente de cu totul alte provocări. „Clasicii” autohtoni reconfirmă, în fapt, standardele care i-au consacrat. „Modernii” şi „postmodernii” – aflaţi, de regulă, în staza primelor confirmări – îşi negociază cu destul curaj şansele de a licita la bursa celebrităţii. Ocazia unor aplicaţii „la obiect” a fost dată de evenimentele vizuale derulate astă-vară, sub tutela Festivalului Internaţional al Educaţiei, reunind artişti arondaţi unor tradiţii diferite. 

Calupurile tematice propuse de organizatori au fost decupate în funcţie de specificul instituţiilor care au găzduit expoziţii. La Universitatea de Medicină şi Farmacie, bunăoară, s-au chestionat vecinătăţile dintre medicină şi artă, oferind pretexte de reflecţie privind corpul uman, dar şi felul în care este privit acesta cu „ochi de artist”, punând în contrast anatomia lui carnală, fizică, şi pe cea a sculpturii sau a tabloului pictat. Un posibil mesaj? Arta nu este lipsită de un sens terapeutic, la fel cum medicina practicată cu succes nu rămâne cu totul străină de pretenţiile artisticităţii. Ce s-a putut vedea la UMF? Corpuri erotizate, cupluri, anonimi îndrăgostiţi (Dragoş Pătraşcu, Zamfira Bârzu, Manuell Mănăstireanu, Daniela Grapă, Olga Godovaniuc). Diversitatea motivelor a fost suverană: Iuliana Ciofu vede o Eva solară şi o alta nocturnă, privindu-se „În oglinda Raiului”; Cristi Alexii schiţează o „istorie” parodică a nudului feminin; Ana Butnaru pictează nopţile vaporoase şi senzuale ale geloziei; Adriana Micu surprinde privirea pătimaşă a lui Pygmalion, sculptorul îndrăgostit de propria creaţie, dorindu-şi-o pe moment însufleţită… 

Natură şi artă dă titlul evenimentului organizat în „Sala de marmură” a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară. Mesajul acestuia poate fi condensat într-o singură propoziţie: există ordine, proporţie şi frumuseţe atât în artă, cât şi în natură. Lucrările pun totuşi în contrast idilicul, fermecătorul, „vibraţiile” ascunse ale vegetalului (flori, fluturi, peisaje încântătoare, cozi de păun, grădini celeste) cu urâtul intervenţiilor distructive, orientate premeditat contra-naturii. Parte dintre artişti investighează faţa „pozitivă” a lumii (Constantin Tofan, Atena-Elena Simionescu, Ana-Maria Negară), în timp ce alţii avertizează asupra riscului unei posibile apocalipse post-industriale (Mihai Taraşi).

Partajată democratic de Universităţile „Al.I.Cuza” şi cea Tehnică („Gh. Asachi”), „Sala Paşilor Pierduţi” a găzduit două expoziţii. Cea intitulată Visiting Art History propusese interpretări în cheie postmodernă ale unor lucrări clasice. O „Venus Cyberpunk” – replică la tabloul lui Botticelli – iese din valurile poluate ale mării, agresată la mal de maşinării sofisticate. „Noul Babel” este unul al tehnologiilor scăpate de sub control (Raluca Daniliuc).

Secţiunea Ştiinţă şi artă fusese dedicată geniului ingineresc. Dumnezeu este „Marele Geometru”, „Arhitectul suprem”. La scară umană, Leonardo întruchipează pasiunea pentru artă, poezie, dar şi inventivitatea de factură tehnică. Controlată în finalităţile sale, ştiinţa funcţionează, de regulă, ca vector al civilizării. Într-un asemenea context, chiar şi artele au de profitat (arta digitală, video art, computer art…). Dacă altădată ştiinţa însemna „putere”, experimentele artistice de astăzi pot revendica o alianţă similară.

Albumul editat de Cristian Ungureanu, dar şi evenimentele puse la cale de Asociaţia Absolvenţilor Universităţii de Arte fac un bun „inventar” al tendinţelor şi performanţelor şcolii artistice ieşene. Ce fel de concluzii s-ar putea formula? În „reţeta” unei tradiţii viguroase găsim şi noutate, şi influenţe, şi continuitate, şi salturi imprevizibile, şi eşecuri. Toate însă trebuie asumate cu precauţie şi discernământ. Retoricile „modernităţii” şi „europenităţii”, invocate la început, nu se clamează strident sau demagogic. Întâi de toate, ar trebui susţinute de fapte. Dacă sunt încurajaţi, artiştii Iaşului îşi pot dovedi adevăratul potenţial. Semnele arătate anul acesta sunt de bun augur. Lăudabile şi – sper eu – repetabile.   

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)