Săriturile şi schimbarea

Prima zi a demonstraţiei masive de stradă de la Bucureşti a dus la demisia premierului Victor Ponta. O victorie atât de rapidă trebuie să-i fi surprins chiar şi pe protestatari. În realitate mişcarea de stradă a fost mai degrabă ocazia decât cauza pentru decizia lui Victor Ponta. PSD, condus acum de Liviu Dragnea, o dorea oricum şi avea nevoie şi de un sacrificiu ritualic pentru a micşora presiunea străzii, iar fostul prim-ministru avea şi el nevoie de o ocazie potrivită pentru a părăsi Palatul Victoria cu minimum de daune personale. Însă strada nu a făcut acest gen de analize, ci a considerat că s-a ivit ocazia providenţială pentru ca, pe fondul emoţiilor provocate de tragedia de la clubul "Colectiv", să solicite o "resetare a clasei politice". Termenul are înţelesuri diferite pentru diferiţii actori activi în această perioadă, dar în accepţiunea sa cea mai largă, şi probabil cea mai răspândită, se solicită o îndepărtare în masă a politicienilor şi a diferiţilor demnitari, de la nivel central şi local, şi venirea unor "oameni noi" care să-i înlocuiască pe primii. S-a propus la un moment dat şi un fel de "lege a lustraţiei" care să-i vizeze pe toţi cei care au ocupat înalte demnităţi publice în ultimii 25 de ani. Cum este de aşteptat în astfel de situaţii lipsesc cu desăvârşire detaliile: de unde vor veni aceşti oameni noi, cum vor fi ei selectaţi şi mai ales cum pot fi puse de acord astfel de doleanţe cu prevederile constituţionale.

Problema este că astfel de demonstraţii ample pot avea impact concret doar în cazul unor cerinţe precise: demisia cuiva sau împiedicarea numirii cuiva, blocarea unor legi care sunt pe cale să fie votate în parlament, împiedicarea unor proiecte majore de construcţii etc. Ele intră însă imediat în dificultate atunci când îşi propun obiective generale ample, transformaţionale, de tipul celor menţionate mai sus. Sigur, e greu să spui că venirea unor oameni noi, cinstiţi şi pricepuţi, nu ar fi ceva demn de salutat, dar la fel de generoase şi lipsite de finalitate sunt şi îndemnurilor la pacea planetară. Luaţi de val, unii marşează pe tot felul de năzbâtâi, de genul unor guverne propuse pe Facebook sau pe website-uri special lansate cu acest prilej. E cumva de înţeles. E greu să nu ai frustrări atunci când vezi cum o ţară care e membru în UE nu e în stare, pentru că asta am realizat între timp, deşi iniţial ni se spusese altceva, să trateze corespunzător pacienţi cu arsuri grave. Profesorul Dragoş Pieptu, specializat în chirurgie plastică, spune că din păcate suntem ca nivel de dotare şi expertiză cu 25-30 de ani în urmă faţă de nivelul de vârf existent astăzi în domeniu! Aşa a ajuns să trebuiască să vină avioanele NATO pentru a transfera victimele în străinătate.

Majoritatea celor din stradă, şi nu doar ei, cred că de vină e corupţia. Care ucide după cum se şi scrie pe diferite pancarte. Realitatea e însă mai complicată. Ţine de calitatea generală a guvernării, de calitatea precară a administraţiei româneşti. Multe instituţii funcţionează prost şi din cauza instabilitaţii (se schimbă conducerile pe bandă rulantă, în baza unui algoritm politic aplicat excesiv, chiar până la niveluri ridicole), dar şi din cauza nepriceperii sau iresponsabilităţii. Iar frustrarea e cu atât mai mare atunci când vezi că acelaşi tip de serviciu, de pildă evidenţa populaţiei, funcţionează decent şi eficient într-un oraş şi mizerabil în altă parte. Şi tocmai de aceea, focalizarea exclusivă pe clasa politică riscă să obtureze o realitate mult mai complexă în care rezistenţa la schimbare e majoră pe segmente importante din spaţiul public, de la educaţie la sănătate. Or, e mult mai uşor să ceri plecarea unor politicieni decât să înfrângi o opoziţie internă difuză faţă de orice măsuri ce atacă interese individuale sau de grup.

Una dintre dificultăţile majore este că mult prea mulţi dintre cei care protestează, mai ales cei tineri, cred că există soluţii imediate la problemele României, că o schimbare rapidă ne este la îndemână. "Cine nu sare, nu vrea schimbare!" este unul dintre sloganurile de rezistenţă ale momentului. Din păcate nici săriturile şi nici strigăturile sau mesajele scrise (unele foarte simpatice) nu sunt cheia schimbării, ci ceva ce nu este tocmai caracteristic societăţii româneşti: tenacitate, determinare în atingerea unor obiective punctuale concrete care să transforme ţara în bine.

Dacă trecem în revistă doleanţele trecute pe numeroasele liste care circulă printre protestatari vedem o sumedenie de cerinţe absolut nerealiste. De pildă, se cer alocări de 10 procente din PIB pentru educaţie, sănătate, cultură (în condiţiile în care tot bugetul ţării este sub 40 de procente din PIB!) sau "crearea de locuri de munca bine plătite". Iar, nu e deloc surprinzător. Strada adună laolaltă şi solicitări raţionale, dar şi frustrări individuale sau agende ideologice extreme, de stânga sau de dreapta. Problema de fond este că pe măsură ce energiile se consumă, cu atât mai mult cu cât e limpede că marea majoritate a cerinţelor nu au cum să fie îndeplinite, protestele încep să fie deturnate fie către direcţii care să compromită revendicările legitime, fie către altele potenţial periculoase. În plus, s-a văzut cu prilejul întâlnirii de la Cotroceni a preşedintelui cu reprezentanţi ai societăţii civile că de îndată ce se intră pe discuţii mai concrete apar imediat şi faliile. Au apărut protestatari la poarta Palatului Cotroceni nemulţumiţi că nu au fost invitaţi şi ei, iar Facebook-ul a început să zbârnâie de indignări împotriva celor invitaţi, care au fost etichetaţi drept "băsişti" sau "sorosişti". Trimiterea la Geroge Soros ieşise de ceva vreme din arsenalul acuzelor publice, dar, iată, a fost recuperată cu acest prilej. Discuţiile nu au fost dacă cerinţele formulate de către o parte dintre ei, printre puţinele raţionale şi posibil de implementat, au fost în regulă, ci de ce a fost x şi nu y.

Deocamdată nu e încă limpede care e strategia lui Klaus Iohannis. Se ştie, din surse credibile, că este pregătită o variantă cu Dacian Cioloş premier. Sociologul Barbu Mateescu spunea despre el că are avantajul că reuşeşte să combine o experienţă relativ solidă (a fost ministru şi comisar european) cu un profil public discret, nefiind perceput drept unul dintre politicienii care se plimbă prin studiourile de televiziune. De aceea este neclar de ce se amână o decizie în ceea ce priveşte numirea prim-ministrului. Speră echipa lui Klaus Iohannis ca strada să obosească? Nu a ajuns încă la o înţelegere privind sprijinul politic pentru un potenţial guvern Cioloş? Sau în privinţa compoziţiei acestuia? Indecizia poate fi însă costisitoare. A păstra în continuare ţara în zona tulbure a instabilităţii şi a unor proteste de stradă care pot derapa în direcţii periculoase nu e deloc o soluţie înţeleaptă în actualul context geopolitic.