Şase performeri în căutarea unui regizor

Afirmaţia ”Güllen nu a existat” este urmată de o alta – ”Noi toţi suntem güllenezi”. În manieră pirandelliană, raportul dintre realitate şi ficţiune este chestionat. Sunt puse în discuţie realitatea scenică, ficţiunea artistică, dar şi realitatea sau adevărul lucrurilor, evenimentelor, faptelor. Ficţiunea este demascată, iar realitatea se compune dintr-o sumă de perspective umane. Ceea ce înseamnă că realitatea sau adevărul sunt relative şi că ”faptele nu există, există doar interpretări”. Prin chiar titlul spectacolului, Florin Caracala propune un joc de idei între faptul că astăzi businessul lui Ill ar fi cu siguranţă un SRL şi semnificaţia acestei expresii, dincolo de sensul strict economic. Dacă societăţii actuale îi este diminuat simţul răspunderii, atunci omul este mai puţin liber.

Regizorul nu mai ajunge să-şi exprime propria viziune asupra Vizitei lui Dürrenmatt, deoarece întregul demers ia o altă turnură. Caracala îşi alege patru scenariste care vor veni cu rescrieri ale Vizitei, iar arbitrar (publicul votează între anumite asocieri de cuvinte) spectacolul se recompune la fiecare vizionare în funcţie de alegerile spectatorilor (care regizează ordinea spectacolului). La un moment dat, spectatorii urmăresc o scenă filmată, modificată în funcţie de mişcarea spectatorului care se oferă să poate ochelari VR 360 grade, devenind regizorul spectacolului. Cei şase performeri sunt dirijaţi îndeaproape, indicându-li-se totodată să îşi dezvăluie latura umană (sfiala Andreei Spătaru când se discută despre casting şi se dezvăluie că ei nu i s-a solicitat să dea o probă, aplombul lui Doru Taloş, nostimada lui Cătălin Filip).

Spectacolul tratează subiectul piesei ca pe un fapt pe care îl reconstruieşte în prezent (Clara a revenit în Güllen pe 15 aprilie 2010, iar pe 17 aprilie Ill a încercat să fugă din oraş). Evenimentele sunt investigate şi relatate ca şi cum s-ar realiza documentarea pentru un film. Cu menţiunea că o asemenea întreprindere nu ne poate oferi adevărul, ci o interpretare la puterea a treia (pe baza documentelor, a interviurilor, a mărturisirilor se realizează un reportaj şi apoi un documentar, care ulterior editat va ajunge un film documentar). Povestea este redată ca şi cum ar fi vorba de evenimentele unui documentar cu intenţie parodică, dar şi teatral (figurine bidimensionale desenate şi decupate, activate prin magneţi şi manevrate de cei şase performeri, reconstituie faptele în mod satiric, fiind însoţite de storytelling). Performerii au roluri determinate iniţial, pentru ca într-un alt moment să li se solicite personajelor să întruchipeze pe altcineva din poveste, iar în cele din urmă să redevină ei înşişi. Structura spectacolului este neomogenă şi neechilibrată, dat fiind că scenele se alipesc aleatoriu, la alegerea publicului, putând fi scrise de autori diferiţi.

Spectacolul lui Caracala nu este nici teatru documentar, nici reportaj şi nici filmul documentar rezultat în urma diluării adevărului (la care se face referire). Ci despre toate acestea. Mai mult, e despre reinventarea teatralităţii, puterea performance-ului, ficţiune adăugată în contextul mai larg al demistificării ficţiunii, simularea mijloacelor teatrului documentar pentru un subiect ficţional, evidenţierea faptului că teatrul documentar nu redă o realitate a evenimentelor, în afara oricărei ficţionalizări, dedublare şi permanenta căutare a autorului (până la urmă, autorul este Dumnezeu), a vinovatului (de moartea lui Ill), a regizorului (de sine). Florin Caracala este mai degrabă un regizor intelectualist, decât unul imaginativ. Lucrând cu idei şi mai puţin cu imagini, se bazează pe forţa de sugestie a discursivităţii performerilor săi. Astfel că îl caracterizează felul în care actorii reproduc momente de spectacol verbal. Merge în sens invers direcţiei de a înlocui verbigeraţia prin imagine scenică, solicitând actorii în sensul creării de scene întregi prin intermediul discursului. Plecând de la faptul că nu se mai poate spune nimic nou din punct de vedere teatral despre Vizita bătrânei doamne, din dorinţa de a spune ceva ce nu s-a mai spus, dar convins că totul s-a spus deja, Caracala ajunge să chestioneze însuşi fenomenul teatral, constatând că doar cu greu s-ar mai putea spune ceva nou în teatru, drept urmare un nou tip de teatralitate, în cadrul căreia discursivitatea să suplinească vizualul, ar merita explorată. Performance-ul intelectualist propus de Caracala este discursiv şi problematizant.

Există foarte multă ironie în teatrul contemporan, însă Caracala are curajul unei autoironii majore (jocul performerilor cu numele regizorului). Spectacolul conţine o videoscenă în care Caracala-performerul vorbeşte despre Caracala-regizorul. Dedublarea de rol constă în faptul că tânărul Caracala, ales să filmeze un trailer al spectacolului lui Caracala, exteriorizează (dar şi deformează) într-un interviu opiniile regizorului despre teatrul contemporan. Poate el însuşi într-un anumit moment al devenirii sale, tânărul performer Caracala diferă de regizorul Caracala, raportul dintre alienare, înstrăinare de sine şi regăsire fiind jonglat la milimetru.

(Societate cu răspundere limitată, concept şi regie: Florin Caracala, dramaturgie: Alexa Băcanu, Alexandra Chiţu, Ana Cucu Popescu, Petro Ionescu, cu: Alexandra Caras, Cătălin Filip, Alina Mişoc, George Sfetcu, Andreea Spătaru, Doru Taloş,  video: Andrei Cozlac, Marian-Mina Mihai, desen: Lucia Mărneanu, o producţie Colectiv A Cluj şi FaPt–Fabrica de Artă şi Producţie Culturală, 13 octombrie 2017, spectacol în turneu la Iaşi)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)