Scrisoarea lui Plahotniuc şi ţopăielile lui Geoană

Pentru un observator neavizat şi de bună credinţă din Vest faptul că în Republica Moldova, în doar 10 zile ale anului 2016 (de pe 4 până pe14 ianuarie), au fost prezentate pe scena publică nu mai puţin de 5 potenţiale Guverne (interimarul în exerciţiu Brega, apoi Sturza, după care Plahotniuc de două ori şi, la final, Filip) până s-a nimerit unul care să primească şi votul Parlamentului ar putea însemna dovada potenţialului calitativ al clasei politice de la Chişinău. Însă, realist vorbind, cine trăieşte în spaţiul nostru balcanic ştie foarte bine că atunci când ai cu adevărat nevoie nu găseşti într-o săptămână nici măcar trei instalatori serioşi care să repare o ţeavă la baie, darămite atâţia potenţiali premieri şi miniştri competenţi care să poată scoate o ţară din fundătura în care se află.

Timp pentru a vorbi despre acest guvern moşit şi votat hoţeşte în Parlamentul de la Chişinău (în doar 32 de minute, cu tot cu intonarea Imnului de Stat!) de către o pestriţă adunătură de deputaţi (”democraţii” lui Plahotniuc, liberalii ”unionistului” Ghimpu şi câţiva înfometaţi transfugi comunişti, dar şi liberal-democraţi) sigur va mai fi, de aceea cred că mai important este să înţelegem cât mai limpede protestele de stradă care au însoţit oficializarea trecerii Republicii Moldova în buzunarul micului Dan Voiculescu de Chişinău, oligarhul Plahotniuc.

De ce s-a revoltat lumea? Un sociolog de la Chişinău îmi explica mai demult că mulţi dintre cei din Republica Moldova (la fel ca şi mulţi din România), prin natura istoriei pe care au fost nevoiţi să o trăiască de-a lungul experienţelor crunte de sub ruşi, sunt nişte cetăţeni în principiu docili, care se pot adapta la toate încercările pe care le pregăteşte soarta. Totul, însă, până la limitarea libertăţii personale. În momentul în care oprimarea devine mult prea sfidătoare, atunci lumea se revoltă în adevăratul sens al cuvântului. La fel a fost şi în 7 aprilie 2009, atunci când lui Voronin i s-a demonstrat că nu poţi conduce la nesfârşit o ţară doar prin frică şi teroare. Protestele de stradă de la Chişinău din zilele trecute au început în momentul în care a devenit evident faptul că Plahotniuc (cel care, conform presei de la Chişinău, a fost monitorizat timp de aproape 5 ani de către Interpol pentru posibile conexiuni cu crima organizată) va avea de acum şi oficial în subordine Primul Ministru, Ministerul de Interne, Procuratura, CNA-ul (DNA-ul moldovenesc, dar într-o formă incipientă şi axată preponderant pe răzbunări politice), Ministerul Justiţiei, precum şi cel al Tehnologiilor Informaţionale, asta ca să vorbim doar despre domeniile cu potenţial caracter opresiv şi represiv dacă sunt folosite cu rea-credinţă. Mai mut decât atât, oamenii s-au revoltat şi împotriva politicienilor de la care mai erau unele aşteptări şi care, pur şi simplu, şi-au trădat principiile, girând acest guvern preparat de către maleficul Plahotniuc. Emblematic rămâne domnul Ghimpu care, întrebat fiind dacă nu îşi trădează alegătorii validând un sistem împotriva căruia îşi asuma să lupte până la capăt, a răspuns că ”nici Ştefan cel Mare nu întreba poporul dacă doreşte să meargă la luptă”, lămurind astfel că renunţarea la valorile democratice în schimbul unei stabilităţi (confortabilă financiar, probabil) reprezintă o decizie a lor, a politicienilor, şi nu a oamenilor de rând, buni doar pentru a pune ştampila o dată la câţiva ani.

Au fost protestele de la Chişinău pro-ruse, aşa cum s-au grăbit să muşte momeala televiziunile de la Bucureşti? Poate nu ar fi rău să observăm puţin mai atent care a fost scenariul. Vă amintiţi ”pericolul legionar” fluturat de Ion Iliescu în perioada protestelor din Piaţa Universităţii, fapt ce i-a justificat folosirea ”pacificatorilor” din Valea Jiului? Tot din acelaşi manual, probabil, se lucrează acum şi la Chişinău. Pe vremuri, când unionismul nu era atât de popular în Republica Moldova precum este astăzi, băieţii ”deştepţi” aflaţi la butoane compromiteau orice miting al partidelor democratice introducând în mulţime câteva grupuri de aşa-zişi ”unionişti”. Efectul garantat şi imediat era îndepărtarea alegătorilor vorbitori de limbă rusă de la valorile europene pe care încercau să le promoveze cei cu viziuni democratice într-o Moldovă, pe atunci, comunistă. La fel cum şi la noi, în ultima perioadă, apar la mitinguri celebrele ”galerii” care provoacă distrugeri, discreditând astfel cererile societăţii, reţeta zilelor acestea de la Chişinău a fost folosirea marionetelor Dodon şi Usatîi în rolul băieţilor răi. Luarea cu asalt a Parlamentului şi violenţele împotriva poliţiştilor, dar şi a politicienilor s-au declanşat fix în momentul în care cei adunaţi în faţa legislativului scandau împotriva oligarhului Plahotniuc şi a metodelor folosite de către acesta pentru acapararea întregii ţări prin şantaj şi teroare. În paralel, operatorul naţional Moldotelecom (încă una dintre jucăriile lui Plahotniuc) sista retransmisia altor posturi de televiziune care prezentau protestul cetăţenilor împotriva mafiotizării statului. De aici şi până la prezentarea în toată presa subordonată Voiculescului de Chişinău a noului guvern drept unul aducător de linişte şi stabilitate în Republica Moldova nu a fost decât un singur pas. Între noi fiind vorba, dacă se dorea stabilitate în Republica Moldova, atunci nu ar fi trebuit demis guvernul pro-european Streleţ, (în preajma negocierilor cu FMI – esenţiale pentru ieşirea din profunda criză economică) prin celebrul vot comun al lui Plahotniuc, Dodon şi Voronin.

Cu ce s-a ales oligarhul Plahotniuc după toată această demonstraţie de forţă? Aş paria că nu şi-a închipuit că va ajunge întocmai ca în povestea cu hainele împăratului, lumea văzându-l acum pe micul Voiculescu în toată goliciunea sa, lucru care nu îl avantajează. Milioanele de euro cheltuite pentru spălarea imaginii sale publice s-au concretizat într-un rating negativ al încrederii populaţiei, incredibil chiar şi pentru Nicolae Ceauşescu, de peste 90%. Potemkiniada organizată cu aducerea ”oamenilor muncii” din toate colţurile Republicii Moldova pentru susţinerea candidaturii sale ca Premier s-a finalizat, şi ea, prin nişte aplauze fâsâite şi chiar câteva fluierături răzleţe. Concret, în urma acestor zile a rămas doar dorinţa maladivă a acestui mic Voiculescu de Chişinău de a avea şi el cărţi de vizită cu titulatura de Prim-Ministru. După ce nu a reuşit să îl sperie cu şantajul pe Preşedintele Timofti, patetica scrisoare publică pe care i-a adresat-o şefului Statului în care mai că nu îl implora să îl nominalizeze, totuşi, la funcţia de Premier îi va marca viitorul aşa-zis politic precum îl urmăresc şi acum ţopăielile de pe scenă pe Mircea Geoană.

Dar Republica Moldova cu ce se va alege? Istoria a dovedit-o cu vârf şi îndesat, niciun dictator, oricât de puternic nu ar fi crezut el că este, nu a putut rezista la nesfârşit. Toată această mascaradă care s-a petrecut zilele acestea la Chişinău are şi o parte bună pe termen mediu şi lung. La fel cum orice organism, în situaţii critice, îşi generează anticorpii necesari supravieţuirii, Republica Moldoa are acum şansa naşterii unei cu totul alte clase politice, una care să fie mult peste ceea ce s-a cunoscut la Chişinău până acum. Şi care să ducă, totuşi, Chişinăul înspre Europa, via Bucureşti.

Radu Popescu a fost consultant politic în Republica Moldova