Se făcea că…

Parcă în Piaţa Chirilă, în care mă opream, în drumul meu pe Răchiţi, la fratele Mitică, Tataia, cum îi ziceam aproape toţi. Oricum, în visul de astă-noapte, eram într-un spaţiu gol, până a răsărit ca din pământ o ciurdă de copii ai străzii. M-au înconjurat repede, mi-am dat seama că vroiau să-mi fure banii… (Într-adevăr, când ajungeam în Piaţa Chirilă, eram mereu atent la hoţii de buzunare, care mişunau peste tot. Dar cele mai multe furturi se produceau în tramvaiul 3, pe distanţa a doar două staţii, între Târgu Cucului şi Piaţa Chirilă. De aceea, de multe ori, preferam să iau un taxi. O singură dată am vrut să nu mai fiu aşa risipitor – şi m-am urcat într-un tramvai, supra-aglomerat. Când am coborât şi-am băgat mâna-n buzunar, evident că banii se evaporaseră. Suma nu era mare – exact cât m-ar fi costat taxiul… Altădată am fost ”operat” când făceam drumul invers, dinspre Tătăraşi spre Târgu Cucului. Veneam de la Doamna, minunata doamnă Ştefănescu… Cât am locuit pe Stejar, iar Copilu‘ era, mai întâi la grădiniţă, apoi la şcoală, ea îl primea, şi-l hrănea, şi-l corcolea, până venea unul dintre noi de la slujbă… Fusese învăţătoare Doamna, una eminentă, rămăsese de multă vreme singură, în căsuţa ei ca din poveste. Bine-nţeles că-i spunea copilului poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, şi-l lăsa să exploreze casa, plină de fascinante mistere, să exploreze grădina, să se caţere prin copaci, fiecare zi era pentru el o nouă aventură. A fost un mare noroc să petreacă, fie şi câteva ore pe zi, în această ambianţă, şi nu doar în confortul artificial al pereţilor de bloc. După ce ne-am mutat din Tătăraşi, o vizitam periodic, spre a savura vorba ei aromitoare, ca şi cafeaua cu care ne îmbia. În acea zi de vară, Doamnam-a tatonat, la plecare, dacă nu pot s-o împrumut cu o sută de lei, până la pensie. Aveam la mine vreo trei sute, şi-am vrut să i le dau pe toate, dar ea a acceptat numai una, n-avea nevoie de mai mult. Căldură toridă, tramvaiul, la întoarcere, aproape gol, mergea cu uşile deschise. M-am ”fixat” în capul scărilor, să mă bată curentul… În spatele meu a mai urcat cineva, un bărbat într-o impecabilă cămaşă albă, cu pantaloni negri, la dungă, cu pantofii strălucind, de puteai să-ţi faci mustaţa în ei. L-am ”fotografiat” într-o clipă, nu e niciun pericol, mi-am zis. Mai mult încă, mi s-a părut că blochez uşa, i-am făcut loc să treacă, dar el a refuzat, spunând că rămâne pe scări, tot ca să ia aer. Nu i-am mai dat atenţie decât după staţia Pădurii, când a dispărut ca prin farmec. Am dus instinctiv mâna la buzunarul pantalonilor şi da!, banii nu mai erau. Ce bine ar fi fost dacă i-ar fi primit Doamna…)

Acum, în vis, puştii mă hărţuiau, mă umileau, mă cotrobăiau prin buzunare şi, când vroiam să-i prind, fugeau care-ncotro… Le-am dat nişte bani, ca să scap, dar ei au devenit din ce în ce mai agresivi, mai batjocoritori. Se hlizeau la mine: Ştim că mai ai bani!…  M-am împiedicat sau unul dintre ei mi-a pus piedică, oricum, am căzut, şi-atunci au tăbărât peste mine, ca nişte mici împieliţaţi, şi-au continuat să mă cotrobăiască. Mă luptam cu ei, dar zadarnic, tocmai dibuiseră banii ascunşi, erau gata să mi-i ia. În clipa aceea m-am trezit. Mi-a trebuit ceva timp până să mă conving că sunt în patul meu, că nu mi s-a întâmplat nimic, dar senzaţia de disconfort a continuat, minute bune… Cafeaua, pregătită decuseară, m-a readus, încet-încet, la realitate, deşi secvenţe din visul din care abia ieşisem, mă mai bântuiau… Oare mi se va întâmpla ceva rău, mă întrebam, sau ce-am visat e de bine?!? Sunt ageamiu în decodarea viselor, aşa că am deschis calculatorul, şi-am intrat pe net.

Căutam ceva cu care să-mi omor timpul, care să mă acapareze întrutotul, cel puţin câteva ore. N-aveam chef de citit, deşi atâtea cărţi – unele începute şi neterminate – mă aşteptau. La tv nimic nu m-ar fi putut ţine, un timp mai îndelung, în priză… Nu-mi venea nici să joc şah cu calculatorul, pasiunea mea şahistă se diminuase, de la an la an. Sau să mă întâlnesc cu amicii, fie şi la un superintelectual joc de table (unde pierdeam sistematic). Pe cine să sun? Am foiletat în gând câteva cunoştinţe, dar niciuna nu mi s-a părut abordabilă, suportabilă. Şi deodată mi-a căzut fisa: o voi suna pe Laura, admirabila poetă şi prietenă, încă de la sfârşitul studenţiei. Sigur că, un timp, i-am tras clopotele (”De ce trag clopotele, Mitică?” ”De funie, domn profesor…”) – dar poate voi spune altădată (dacă mai apuc) povestea ei. Deocamdată să notez doar faptul că a acceptat vizita bătrânei doamne – cum nu ne-am abţinut, amândoi, a puncta) doar pentru o oră-două – şi-a stat cinci ore jumate. De fapt, nu ne-am uitat nicio clipă la ceas… A fost o după amiază superbă, un han al Ancuţei, în doi. Nu ne dădeam rând în a evoca persoane şi întâmplări din ultimii – cîţi ani, cîte decenii?

Ultima dată Laura fusese la noi cu vreo lună înainte de plecarea Rodiei, exact în acel interval dinaintea sfârşitului, când părea că-şi revenise, şi-şi făcea timide planuri de viitor, cenzurate tot de ea, cu surâsul fatalităţii pe chip. I-am povestit Laurei cum, vreme de un an, aproape în fiecare noapte – de fapt, în fiecare somn, chiar şi într-o aţipire de câteva clipe, o visam. Şi-atunci, ea mi-a spus visul ei. S-a întâmplat în 2010, Rodi murise de 7 ani, şi eu o visam din ce în ce mai rar. La acea ultimă vizită, Laura i-a spus Rodiei câte ceva despre mama ei (vitregă), care avusese un accident cerebral, nu mai putea merge, nu mai putea vorbi. Treptat, a învăţat din nou, cu greu, să vorbească, să se deplaseze – ajutată – pentru micile/ mari nevoi. Toată această corvoadă îi revenea Laurei – şi a făcut-o, vreme de 15 ani, cu o devoţiune de martiră. Şi-n acea noapte, Laura a visat-o pe Rodi. Mai exact, a visat cum Rodi încerca s-o trezească din somn: cu blândeţe, ca să n-o sperie, dar şi cu o anume fermitate: Trezeşte-te, Laura, hai, trezeşte-te…, o ruga, mângâind-o pe frunte, clătinând-o de umeri, doar-doar s-o trezi. Şi a insistat aşa, până când m-am trezit. Şi-atunci am auzit, din cealaltă cameră, gemete, vaiete, eram chemată, ca-ntr-o ultimă tânguire, cu ultimele forţe. M-am ridicat repede şi m-am dus. Şi-am înţeles pe loc de ce Dora a vrut, cu atâta ardoare, să mă trezească: Tanti Alla căzuse, voise să meargă singură la baie, fără să mă mai scoale pe mine, ca de fiecare dată. Se lovise cu capul de podea, îşi fracturase ambele braţe. Dacă mai rămânea aşa, fără ajutor, probabil c-ar fi murit. Am chemat Salvarea. Dar adevărata salvare fusese Rodi, de-acolo, din vis…(Pagini de jurnal)

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist