Sebastian versus Eliade (II)

Într-o notaţie de jurnal din 2 martie 1937, an în care atât Sebastian, cât şi Eliade împlineau 30 de ani, acesta scrie, cu gustul amar al disperării şi deziluziei:

"Lungă discuţie politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamaţii, interjecţii, apostrofe… Din toate astea nu aleg decât declaraţia lui – în sfârşit leală – că iubeşte Garda [de Fier], speră în ea şi aşteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu şi Hajdeu – cu toţii au fost la timpul lor gardişti. Mircea îi cita de-a valma.

Altminteri n-aş putea spune că n-a fost amuzant. După opinia lui, studenţii care l-au ciopârţit cu cuţitele pe Traian Bratu [rectorul Universităţii "Al.I.Cuza", n.m.,F.C], aseară la Iaşi, nu sunt gardişti, ci ori… comunişti, ori naţional-ţărănişti. În ce-l priveşte pe Gogu Rădulescu (domnu Gogu, cum spune Mircea ironic) studentul liberal şde fapt simpatizant comunist, care a ajuns important nomenclaturist în regimul Ceauşescu, protector în anii ’80 al unor scriitori cunoscuţi, precum Nicolae Manolescu, Ana Blandiana sau Mircea Dinescu, n.m.,F.Cţ care a fost bătut cu frânghii ude la sediul gardist – foarte bine i s-a făcut. Aşa li se cuvine trădătorilor. El – Mircea Eliade – nu s-ar fi mulţumit numai cu atâta, ci i-ar fi scos şi ochii. Toţi cei care nu sunt gardişti, toţi cei care fac altă politică decât cea gardistă sunt trădători de neam şi merită aceeaşi soartă.

S-ar putea să recitesc aceste rânduri şi să nu-mi vină a crede că ele rezumă [text deteriorat, cu lecţiunea aproape sigură de cuvintele lui Mircea]. De aceea e bine să spun încă o dată că nu am făcut decât să redau întocmai vorbele lui. Asta pentru ca să nu le uit. Şi poate că într-o zi lucrurile vor fi destul de liniştite – pentru ca să-i pot ceti această pagină lui Mircea şi să-l văd roşind de ruşine.

Să nu uit, de asemenei, explicaţia pentru care el aderă cu atâta inimă la Gardă:

– Eu totdeauna am crezut în primatul spiritual.

Nu e nici farsor, nici dement. E numai naiv. Dar există naivităţi aşa de catastrofale".

Am reprodus, in extenso, acest citat edificator pentru că, deşi referirile la Eliade şi la relaţiile sale cu Mişcarea Legionară mai apar în câteva locuri din perioada 1936 – 1941, aceasta este singura notaţie care consemnează un lucru direct auzit de la Mircea Eliade de către Mihail Sebastian. Restul sunt vorbe şi afirmaţii colportate de la alţii ceea ce face ca gradul lor de acurateţe să fie mult mai slab. De asemenea, notaţia cu trimiterea cea mai clară (nemaiuzitată în altă parte în jurnal, care a stârnit oarecari controverse), folosită drept dovadă în acuzarea lui Eliade este, evident, cea din data de Vineri, 17 decembrie 1937:

"În Bunavestire de ieri (anul I, nr. 244, cu data de vineri, 17 decembrie 1937): «De ce cred în biruinţa mişcării legionare» de Mircea Eliade.

«poate neamul românesc să-şi sfârşească viaţa… surpat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de streini? … revoluţia legionară are drept ţintă supremă: mântuirea neamului… cum a spus Căpitanul. …cred în libertate, în personalitate şi în dragoste. De aceea cred în biruinţa mişcării legionare»".

Acestea sunt considerate dovezile cele mai edificatoare oferite de Sebastian care probează "înregimentarea" lui Mircea Eliade în Mişcarea Legionară şi care fac obiectul unor numeroase contestaţii şi acuze la adresa memoriei lui, cu precădere în mediile universitare occidentale unde existenţa unor asemenea "schelete în dulap" poate duce la stigmatizare perpetuă. Deşi relatarile lui Sebastian sunt fără echivoc (şi nu există nici cel mai neînsemnat motiv de suspiciune că ceea ce a scris acesta în jurnalul său, care nu era destinat publicării, ar fi fost făcut cu rea credinţă) orice analiză nepărtinitoare trebuie, totuşi, să ţină cont de câteva nuanţe.

În primul rând, faptul că această exaltare vinovată care l-a făcut pe Eliade să susţină o mişcare radicală, antidemocratică şi antisemită, a apărut într-un context european generos cu ideile fasciste şi într-unul românesc în care, ca şi astăzi, partidele parlamentare şi viaţa politică erau în mod scandalos dominate de ticăloşie şi corupţie şi că pe acest fundal un partid nou, cu un discurs viril şi războinic, putea părea o alternativă la partidele parlamentare clasice, complet decredibilizate, în ciuda accentelor sale rasiste. În al doilea rând, deşi simpatia lui Eliade pentru Corneliu Zelea-Codreanu şi pentru Mişcarea Legionară (în care activau, înregimentaţi politic de-adevăratelea, mulţi dintre prietenii şi congenerii lui Eliade) a fost fără echivoc, nu au fost totuşi probate convingător până acum nici apartenenţa sa reală la vreun cuib (organizaţia de bază a legionarilor) nici vreun rând scris de Eliade care să fi fost clar antisemit. În ceea ce priveşte afirmaţiile citate din Bunavestire, Eliade a susţinut mereu că nu a dat acel interviu, şi că acesta ar fi fost fabricat în redacţie de prietenul său Mihail Polihroniade cu scop electoral (publicaţia fiind oficiosul partidului "Totul pentru ţară", fondat de legionari, care, la alegerile din 1937, s-a poziţionat, ca urmare a votului masiv în favoarea sa, drept cea de-a treia forţă politică a ţării – ceea ce l-a făcut pe Carol al II-lea să dizolve partidele politice şi să instaureze, pe baza unei noi Constituţii, Dictatura Regală, în februarie 1938). Eliade nu s-a dezis de acest text, ci doar de anumite accente din stilistica lui care nu-l reprezentau acceptând faptul că, aşa cum o arată diverse mărturii conexe, a fost implicat în campania electorală a legionarilor.

Atacat şi de grupurile de evrei comunişti, prosovietici, şi de radicalii legionari sau în siajul legionarilor, persecutat de regimul Antonescu care adoptase pachetul de măsuri antisemite de extracţie nazistă şi care îi obliga pe evreii bucureşteni să presteze, zi-lumină, tot felul de munci şi îndatoriri publice umilitoare, Sebastian va percepe şi va nota toate derapajele politice văzute sau colportate, reale sau inventate, ale prietenului şi modelului său intelectual, printr-o omenească lupă subiectivă care însă se constituie, alături de multe alte evenimente sau portrete ale acelor vremuri, într-un document tulburător, uman şi artistic peste care nu se poate trece. Deşi amare, Sebastian nu face din rândurile sale o carte de acuzare, păstrându-şi intactă iubirea pentru Mircea şi pentru Nina Eliade de a căror afecţiune şi preţuire nu cred că s-a îndoit niciodată cu adevărat (lucru probat şi de toate notaţiile amicale în ceea ce îl priveau din Jurnalul edit şi inedit al lui Eliade), până în acel august 1945, când un camion sovietic îi curma viaţa, la 38 de ani, celui pe care noul guvern comunist tocmai îl numise ataşat cultural la Paris.

Poate că nu există o încheiere mai potrivită a acestui articol decât cuvintele lui Eliade din jurnalul său inedit, aflat la Colecţiile Speciale ale Bibliotecii Regenstein a Universităţii din Chicago:

20 ianuarie [1946]

"O seamă de amintiri în legătură cu Jurnalul lui Mihai. Ştiu pe ce caiet îl scria, cum îl ascundea înapoia cărţilor din bibliotecă. Ultima oară când am fost la el, în garsoniera de pe Calea Victoriei, ne-a citit, Ninei şi mie, o admirabilă pagină despre Nae. Mihai scria frumos, atent, scrupulos, chiar când nota în jurnalul lui. Nu mâzgâlea câteva rânduri la întâmplare ca mine. Scrisul, pentru el, avea întotdeauna o "greutate", chiar atunci când scria o simplă notiţă pentru Bloc Notes, la Cuvântul sau Rampa. De aceea, articolele lui erau întotdeauna frumoase; scria încet, chinuit, oftând (avea o răsuflare scurtă, obosită). Mă admira – şi, spunea el, mă invidia – pentru facilitatea cu care scriam eu. Dar câtă deosebire între articolele mele (de ziar, cele scrise numai pentru 24 de ceasuri) şi ale lui! Eu nu voiam niciodată să pierd timp, să cheltuiesc energie, pentru un lucru efemer. El, chiar dacă ar fi vrut, nu putea scrie repede, neîngrijit, improvizat. El trebuia să scrie întotdeauna frumos, adică îngrijit, clar, graţios. De aceea sunt sigur că opera lui cea mai importantă (din ce cunosc eu până în primăvara 1940) va fi Jurnalul. Căci nu se grăbea, nu arunca rândurile pe hârtie, ci se oprea asupra nuanţelor, căuta cuvântul just, preciza amănuntele" (Jurnal intim. Caietul 1, p.55).

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi director artistic al Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii