Caută 
1 MIN
Figuraţia liberă, redundanţa şi proliferarea motivelor miniaturale duc spre crearea de „tensiuni vizuale” menite a sublima detaliul, sporind totodată expresivitatea ansamblului.
În 1986, la vila sa din Păltiniş, lângă Sibiu, Constantin Noica termina Scrisorile despre logica lui Hermes – o ultimă carte înainte să treacă definitiv Styxul. S-a dorit a fi proiectul unei „alte logici”, din care să răzbată nu atât rigoarea abstractizării şi răceala formalismului, cât valoarea sa explicativă şi angajamentul comprehensiv. Logica lui Hermes fusese gândită de Noica în tipar hermeneutic, drept una a interpretării şi înţelegerii. Dacă logica tradiţională era favorabilă întregului (acesta având un ascendent în raport cu părţile sale, uneori reduse la o valoare neglijabilă, de inventar), cea a lui Noica îşi propunea să vadă întregul în parte sau să-l interpreteze din perspectiva elementelor care îl compun. Subsumată întregului şi oarecum depreciată, partea era golită de semnificaţii, fiind redusă la rolul de simplu element statistic, de element anonim într-o mulţime vag determinată. În logica lui Noica, partea nu mai este sufocată de întreg, ci „se ridică” până la el, augmentându-i conţinutul. Elementul nu rămâne o piesă indiferentă; el este „deschidere care se închide”, având rol dinamizator. Prin repetiţie şi multiplicare, el potenţează anvergura ansamblului, îmbogăţindu-l cu semnificaţii noi.
Logica lui Hermes, aşa cum este explicată de Noica, iese de sub jurisdicţia exclusivă a gândirii, potrivindu-se multor situaţii din viaţa concretă. Interesul individului, de pildă, nu trebuia sacrificat în numele altuia, socotit ideal, de natură comunitară – cum se cerea în vechiul regim. Forţa unui grup stă nu doar în numărul membrilor, ci în disponibilitatea participativă a acestora sau în ethos-ul convivial care îi animă în direcţia binelui comun. Fericirea unui cuplu sau a unei familii nu este cuantificabilă matematic şi nici determinată pe criterii cantitative. Unitatea întregului se obţine prin sinteză mutuală, prin armonia consimţită a indivizilor, nu prin adiţia lor mecanică sau contabilă.
Oare în artă lucrurile stau la fel? Referinţa la Noica nu este deloc întâmplătoare. Secvenţe, expoziţia sibianului Eugen Dornescu, recent vernisată la ”Cupola”, poate fi „citită” în grila speculativă propusă de filosoful păltinişan, chiar în absenţa oricărei contagiuni sau filiaţii asumate. Ieşean la origine, absolvent al Academiei de Artă din târgul moldav (1981, clasa profesorului Dan Hatmanu), artistul şi-a validat cu succes competenţele în numeroasele „ieşiri” publice de până acum.
Simezele galeriei centrale adăpostesc două tipuri de lucrări: unele compuse secvenţial, prin detaliere şi multiplicare formală, altele concepute unitar, având profilul lucrului articulat şi finisat ad integrum. Liantul ansamblului este antropocentric; artistul pare preocupat de om, de obsesiile lui dubitative, dar şi de propriile mărci identitare. Îmbucătăţit şi recompus, corpul, spre exemplu, devine interfaţă semnificantă, ecran antropologic, carcasa vizibilă a sinelui profund.
Cel puţin trei sunt notele care individualizează „scriitura” practicată de Eugen Dornescu – tehnica, imaginaţia şi sugestia. Prima dintre ele este îndatorată şcolii plastice ieşene şi profesorilor care i-au „amprentat” vizibil stilul. În pictură, bunăoară, se simte „mâna” lui Dan Hatmanu; o dovedesc, deopotrivă, atât fermitatea liniilor, cât şi în dozajul echilibrat al culorilor. Grafica, în schimb, îi oferă ocazia unei detaşări de modele, artistul mizând pe soluţii şi finalizări mai curând personale. Aportul imaginaţiei este, la rându-i, vrednic de subliniat. Artistul destructurează tiparele anatomice familiare, dar şi figuraţia previzibilă, creând breşe, crochiuri şi artificii ficţionale, suprarealiste, construind nişe şi incinte obscurizate, într-un joc epurat de prudenţe şi cenzuri, unul care pariază pe improvizaţie şi pe entuziasmul propriei fantezii. Grafica sa voit ambiguizată legitimează, în plus, o hermeneutică permisivă, deschisă oricărei sugestii interpretative şi oricărui sens, lăsate generos la „negocierea” privitorilor.
Cu certitudine, Eugen Dornescu are şi vocaţie de arhitect; posedă ştiinţa de a construi, dar şi clarviziunea scopului urmărit. Tablourile sale se aseamănă unor puzzle–uride rezolvat; artistul îşi pregăteşte migălos „piesele”, asamblându-le apoi după impulsul unei frenezii componistice străine oricărui canon restrictiv. „Secvenţele” sunt eboşe, „ecrane” miniaturale alăturate şi suprapuse aparent aleatoriu. Publicul vizualizează astfel „cutia cu unelte” sau „lădiţa cu scule” a artistului, fiind introdus în „laboratorul” său preparatoriu, de subsol, care anticipează efortul euristic de configurare a produsului final. În formă definitivă, acesta are alura unei panoramări caleidoscopice, reunind secvenţele disparate, ca în derularea unui film, pentru a le absorbi într-o sinteză superioară, estetic determinată.
Figuraţia liberă, redundanţa şi proliferarea motivelor miniaturale duc spre crearea de „tensiuni vizuale” menite a sublima detaliul, sporind totodată expresivitatea ansamblului. Cu rigoare calofilă de invidiat, Eugen Dornescu încearcă să ridice partea, fragmentul, secvenţialul, la demnitatea îmbogăţită a întregului. Este ceea ce şi reuşeşte strălucit, odată cu această nouă întoarcere „acasă”, la Iaşi.
Petru Bejan este profesor universitar doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza”
