Caută 
1 MIN
Eram invitat, pentru a nu ştiu câta oară, la tradiţionala reuniune Scriitori pe meleaguri natale.În ultimii ani nu mai participasem, din diverse motive, unul dintre ele fiind acela că mă simţeam tot mai departe, tot mai rupt de locurile de baştină, mai ales de Botoşani, oraş în care n-am stat, de fapt, decât câteva săptămâni, într-o vacanţă de vară, când făceam pe reporterul la ziarul local.
Dar în copilărie, Botoşanii erau, pentru mine, un vis, o fantasmă care îmi aprindea imaginaţia. Aici învăţau fraţii şi surorile mai mari, aici venea tata, aproape săptămânal, cu căruţa, la târg. Aveam vreo 6-7 ani pe atunci şi mă rugam de tata să mă ia şi pe mine, o dată, o singură dată, cu el, la oraş. Însă tata nici nu voia să audă: Să mai am şi grija ta pe cap? N-am eu destule griji?, zicea. De câteva ori m-am ascuns în căruţă, sub fân, dar m-a descoperit şi m-a dat jos, dându-mi şi câteva palme la fund. Însă nu mă durea, mai mult mă durea sufletul că nu puteam vedea minunăţiile acelea care însemnau oraş. Într-o noapte, însă, mi-a reuşit „figura”, tata a uitat să mai caute sub fân. Eu abia respiram, de teamă să nu mă descopere, dar tata mâna caii, mai vorbea cu ei şi, în mod sigur, habar n-avea ce comoară ducea cu el la târg. Eu, sub fân,stăteam cu ochii boldiţi la cer (îmi făcusem o „ferestruică”) şi constatam, uimit, că stelele pe care le vedeam acasă, se mişcă în ritmul căruţei, vin cu noi la Botoşani. Tii! ce minune!
Cam asta şi multe altele le-am povestit, celor vreo sută de auditori (profesori, scriitori, jurnalişti, liceeni) aflaţi, la acea oră a amiezii, în sala Bibliotecii Judeţene. În final, le-am citit un poem. M-au aplaudat generos, ceea ce însemna că, cel puţin parţial, le-a plăcut ceea ce le spusesem. Apoi m-am scuzat şi-am părăsit sala, lăsându-i cam nedumeriţi.
Trebuia să merg la un parastas, o pomenire de 40 de zile.
Mi-era cald şi eram nervos. Am ieşit din clădire şi m-am aşezat pe trepte. Încercam să identific străzile de altădată, să-mi luminez gândurile. Aproape fără să-mi dau seama, acel oraş de demult se haşura în mine, căpăta din nou contur. Era un amestec de bucurie şi deznădejde, de râs şi de plâns, care mă irita.
O văzusem în sală pe Maria, colega mea de facultate, între noi se înfiripase cumva, cândva, un fel de idilă. Acum, ne-am, adică, îmbrăţişat, atingându-ne unul de altul obrajii, cu o efuziune controlată, ca la o întâlnire protocolară. – Ce mai faci? – Dar tu?
Cum stam pe trepte, s-a apropiat de mine o tânără doamnă, de fapt venise în urma mea, din Bibliotecă, auzisem nişte paşi, toc-toc… Vreo reporteriţă, mi-am zis. M-a salutat şi, timidă, a bâlbâit câteva cuvinte: voia să-mi dea o carte cu autograf, prima ei carte. Am invitat-o să stea lângă mine, pe scări. Mi s-a părut, sau chiar tremura: de frig?, de emoţie? Dar frig nu era, tocmai, era nefiresc de cald, pentru acel sfârşit de septembrie. În timp ce-şi scria dedicaţia, o priveam, mignonă şi vibratilă, îmbrăcată într-o rochiţă bleumarin, cu guleraş roşu, parcă era TU, la prima noastră întâlnire.
– Aş mai vrea să stau de vorbă cu dumneavoastră, i-am spus, dar, din păcate, trebuie să plec, sunt în întârziere.
I-am luat mâna, am ţinut-o câteva clipe într-a mea, simţindu-i răcoarea. Întotdeauna, aveţi mâinile atât de reci? am întrebat-o, mai mult ca să spun ceva. Stau rău cu circulaţia periferică, mi-a răspuns. Şi – mi s-a părut? – un zâmbet complice i-a luminat faţa.
Erau, acelea, două versuri dintr-un text de-al meu, scris cu vreo treizeci de ani în urmă, despre o Necunoscută cu care mă plimbam printr-un oraş pustiu. Le ştia, versurile, îmi citise cartea, le memorase? Sau chiar ea era Necunoscuta care mă luase de braţ şi mă dusese spre periferiile oraşului şi ale lumii?
– Poate ne mai vedem zilele astea, i-am spus.
În timp ce intram într-un taxi, o urmăream cu privirea: urca treptele, spre Bibliotecă, dar s-a întors şi mi-a făcut un semn, abia perceptibil, cu mâna. La revedere? Adio? Puteam să-l interpretez oricum.
Îmi dispăruse umoarea, oraşul, în lumina amiezii, rula pe lângă mine, ca într-un film de epocă. Recunoşteam străzi şi clădiri, scuaruri şi alei care rămăseseră aproape neschimbate, prin ani, sau le reclădeam, cu ochii minţii, în locurile unde dispăruseră. Mă impresionase, din clipa în care am intrat în oraş, Crucifixul, ridicat pe Calea Naţională, întru celebrarea celor 2000 de ani de Creştinism. L-am rugat pe taximetrist să facă un ocol – oricum întârziasem la parastas – spre a revedea Monumentul, Cristul daurit, încrustat în marmoră neagră. Mormânt vertical, crucificare eternă, zbor spre nemărginire. (Va urma)
Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist
