Senatorul porcilor

Mult a suferit sărmanul poet! Să fi fost câine, ori ploşniţă, sau scorpion – îşi zicea. Dar nu porc! Ce n-a făcut ca să scape de această imagine cum nu se poate mai proastă! Într-un final, ca să capete respectabilitate şi să facă uitat renumele său de porc, poetul s-a făcut senator. Şi-a găsit uşor loc în fruntea unei liste de candidaţi la partidul restaurator al vechiului partid, cel unic şi conducător. „Se ştie că un cal a ajuns senator – şi-a zis el – dar nimeni n-a auzit de vreun porc ajuns senator. Dreptu-i, unii ar putea spune că m-am cufundat până la rât în mocirla politică. De la ziariştii ăştia te poţi aştepta la orice!”

Unde mai pui că şi fizic era tot mai departe de ideea de porc. Nu mai rupea cântarul ca înainte, nu mai avea ochii înecaţi atât de mult în osânză. Ba, într-o bună zi, a constatat că părul i se rărise. La început poetul s-a bucurat: „Poate chelesc. Ce bine ar fi! Calviţia îţi dă o aură de om înţelept, te spiritualizează”, se împăuna Mistreţeanu. „Vor uita toţi de chestia cu porcul. Cine a mai pomenit porc cu chelie?!”

Pe urmă senatorul s-a răzgândit: „Da, dar alţii o să spună că m-am ramolit. Şi ce-o să zică nevastă-mea când m-o vedea cu bila goală?

Trebuia găsită o soluţie să-i crească părul."

Din una în alta, senatorul îşi aminteşte de Ştefan (Lică) Sămădău, un veterinar din Lipova. Mistreţeanu îl prezentase cândva pe Lică în revista pe care-o conducea, promovându-i un medicament pentru bolnavii de hemoroizi. Este vorba despre celebrul în epocă ExNM sau, după numele său latinesc, Excrementum numidiae meleagris, un unguent antihemoroidal pe bază de urină de cal (rasa Lipiţan) şi găinaţ proaspăt de bibilică. Nu se ştie câţi bolnavi de trânji a vindecat unguentul-minune, cert este însă că, în urma vânzării pe sub mână a ExNM-ului, veterinarul din Lipova a cunoscut o prosperitate economică relativă, aşa că, în mod natural, a început să bea crunt, onorând faima alcoolică a meseriei lui. Poetul îşi mai aducea aminte cum a reuşit să-l ţină treaz trei zile pe veterinar, ca să-şi poată reaminti reţeta ExNM-ului, pe care o uitase, fiindcă însuşi Ceauşescu făcuse o comandă urgentă pentru preşedintele american Richard Nixon. Acesta avea probleme serioase şi îl cam durea, mă scuzaţi, în cur în urma afacerii Watergate. Din păcate ExNM-ul nu a ajuns la timp şi preşedintele nu a mai putut fi salvat.

Anii au trecut şi Lică s-a pierdut în aburii societăţii socialiste multilateral dezvoltate (s.s.m.d.) şi în negura alcoolului. Ori invers. Mânat acum de nevoie, Mistreţeanu caută înnebunit pe Lică. Când îşi pierde orice speranţă să-l mai găsească, dă peste o agendă veche cu numărul de telefon de la ferma lui Lică. O mai fi valabil? Mistreţeanu formează numărul cu prefixul actualizat şi – minune! – telefonul sună. Poetul se recomandă, deşi ştia prea bine că o ţară întreagă îl recunoaşte după glasul baritonal cavernos:

– Alo! Sunt senatorul Aurelian Mistreţeanu. Domnule Sămădău, mă auziţi?

– Vvvv-vă au-au-au-au-auuuu!, ţiuie îngrozitor în telefon. Poetul scoate un ţipăt, scapă receptorul din mână şi se apucă de ureche. Parcă o urechelniţă îi forfecase timpanul.

– Ce s-a întâmplat, domnule senator?, exclamă madam Vergulescu, menajera, care tocmai ştergea de praf cu un petec din piele de căprioară volumele de opere complete ale poetului.

– Am asurzit de tot, zice Mistreţeanu, frecându-şi urechea cu palma şi scuturând din cap.

– Ia încearcă mai bine dumneata, madam Vergulescu, zice poetul. Că şi aşa eşti fudulă de urechi!, completează cu glas mai scăzut. Pe urmă, în stilul său de carmolist cu lampa arsă, se matrafoxează cu vreo juma de sticlă de whiskey, ca să-i treacă de spaimă.

Madam Vergulescu ia receptorul şi, aplecată bătrâneşte din şale, întreabă:

– Domnul Sămădău?

– Să-să-să-sămădău-ău-ău-ău!, urlă în telefon.

– Face microfonie sau ce naiba? Spuneţi-i să închidă radioul, zice Mistreţeanu, oprindu-se pe moment din gâlgâit.

– Închideţi radioul!, răcni bătrâna.

– N-am radiou-ou-ou-ou-ou, veni răspunsul.

– Ce să fie, dom’ senator?

-Dracu’ ştie, madam Vergulescu. Întreabă-l dacă are vreun medicament anticalviţie pentru mine.

– Domnu senator vă întreabă, dacă n-aveţi un medicament anticalvin.

– Ce-ce-ce oi-oi-oi-oiţi? O-o-orbiţţţţ… ca-ca-ca… lu-lu-lumea-mea-mea…

Mistreţeanu îşi face palmele pâlnie la gură şi urlă în receptor:

– Anticalviţieeee! Apoi aruncă receptorul şi sare cât colo, ţinându-se cu mâinile de urechi.

– Hra-hra-hra-hra! hohoteşte sau hrăhăieşte în receptor. Che-che-che-che-lie-lie-lieeeee! Hra-hra-hra-hra!

– Puteţi să mă ajutaţi? răcneşte Mistreţeanu de la distanţă.

– Ine-ne-ne-ne! Eu hra-hra-hra… oi-oi-oi-oi… rîc-zrîc-cîcîrîc! trosneşte la celălalt capăt şi deodată se face o linişte, când, vorba poetului, nici vântul nu alină, nici frunza nu suspină. Doar Mistreţeanu ce suspină din toţi rărunchii. Din receptor începe să iasă un fel de fum şi miroase urât. Sau aşa i se pare Verguleascăi, care avea să relateze mai târziu lui Titi, şoferul domnului senator:

– Mirosul de pucioasă mai lipsea şi ierea… alte alea. (Va urma)

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist