Sensul moral al artei

Am văzut, nu de mult, la una din serile de film organizate de Catedra de Slavistică (Litere, UAIC), Întoarcerea, în regia lui Andrei Zviaghinţev. O poveste de viaţă fără nimic fals în ea, neeroizată, complexă, tulburătoare în emisia ei de interogaţie asupra omenescului. Totul narat (şi interpretat) inconfundabil ruseşte, de la personaje şi liniile scenariului la amprenta stilistică ferm imprimată raporturilor în care stau cuvântul, dialogul cu celălalt limbaj, de imagini, mai cu seamă chipuri şi expresii ale acestora.

„Întoarcerea” din titlu este a tatălui. Un tată absent până atunci, revenit la ai săi după doisprezece ani, cam tot atâţia câţi are şi cel mai mic dintre cei doi băieţi ai săi. Nici mama lor nu ştie şi nici de la el nu vor afla unde şi cum a trăit în tot acel timp, acum rămas în urmă. Copiilor le este perfect străin, nici n-ar avea ce să-i lege de el. Se tem, nu au încredere în bărbatul pe care îl simt ca pe un intrus. Răscolesc în căutarea unor fotografii de familie în care să-i descopere înfăţişarea de „atunci” şi s-o compare cu cea de „acum”. Îţi rămâne în memorie privirea neîncrezătoare căreia îi apare, prin uşa întredeschisă, imaginea trupului aceluia străin, întins, adormit pe pat, doborât, poate, de oboseala drumului către „acasă”.

Filmul este, aproape în întregime, al celor trei, tatăl şi băieţii săi, luaţi cu el la drum, în maşina lui: un adevărat studiu portretistic modulat cu forţă, dar şi cu o reală fineţe a nuanţelor sugerate, treaptă după treaptă, într-un climat care e până spre sfârşit unul de tensiune în crescendo. Asprimea tatălui se izbeşte mai ales de rezistenţa şi încăpăţânările celui mai mic dintre fraţi, celălalt pliindu-se mai uşor (chiar dacă mai curând doar la suprafaţă) pe tiparul deciziilor şi ordinelor paterne. Ne putem întreba de ce atâta inflexibilitate, de ce nu încearcă adultul să şi-i apropie pe fiii săi, în loc de a-i îndepărta şi înverşuna progresiv. Secvenţa jefuirii lor de către nişte băieţandri ca şi ei, dar agresivi şi ameninţători, sub ochii tatălui intrat undeva să telefoneze, pare să indice o pedagogie bărbătească, austeră, menită să-i crească „duri”, dominatori, departe de tot ce ar semăna a moliciune.

Finalul răstoarnă toate aceste acumulări, mai întâi aducând tensiunea la apogeu. Cel mai mic dintre băieţi îşi strigă revolta şi ameninţă că se aruncă dintr-un turn. Încercând să-l salveze, tatăl cade şi moare. Şi dintr-o dată, schimbarea produsă, inclusiv mutarea accentului de pe vinovăţia celui mort pe cealaltă, de acum, a lor, a celor rămaşi în viaţă, repune sub un altfel de semn al întrebării şi tot ce precedase această târzie reconfigurare. Esenţial este că sfârşitul tatălui lor este dovada dragostei pentru copii, aşa aspră, dar neîndoielnică. Nimic schematic şi „cuminte”/ plat clasabil, nici urmă de „morală” explicită, un ansamblu şi o evoluţie de un ethos profund neliniştitor şi complex, de durabil ecou interior, în noi, spectatorii.

Dezbaterea informală de după proiecţie, animată de colegii slavişti Leonte Ivanov şi Marina Vraciu, arăta în miezul impresiilor pe cale să se sedimenteze, în reacţia foarte tinerilor spectatori studenţi, o receptivitate inteligentă şi foarte atentă la detalii şi subtilităţi de arhitectură a scenariului, de expresivitate actoricească şi „joc” al imaginii prioritar faţă de cuvânt. Apoi, la puţin timp, o altă asemenea întâlnire-dialog, iniţiată de colegul Puiu Ioniţă, de la Catedra de Literatură comparată. Şi avându-l ca invitat, de data aceasta pe rusistul Leonte Ivanov, manifestare consacrată excepţionalului roman Laur, al lui Evgheni Vodolazkin, cu participanţi, majoritatea studenţi de azi, de diferite profiluri, dar şi de „ieri” (un „ieri” ceva mai difuz în timp), prilej de a discuta pe teme de profunzime, deloc facile, ca: religiozitate/ spiritualitate (departe de a se suprapune sinonimic) şi mai cu seamă, dincolo de calităţile literare, nici ele ignorate, despre valorile omului, despre autoconstruirea „din intern” (Lucian Blaga). Ascultându-i pe cei care participau la dezbatere, făcând dovadă de veritabilă cultură, fineţe a interpretării, deschidere intelectuală autentică, mă gândeam că mi-aş fi dorit să-i fi văzut intrând într-un astfel de dialog substanţial cu autorul rus însuşi (la FILIT, 2015). Păcat că nu s-a şi întâmplat aşa.

Nu, dimensiunea morală a artei, ethosul configuraţiei de viziune şi sens ale ficţiunii literare sau cinematografice (desigur, şi în dramaturgie şi teatru) nu sunt deloc nici perimate, „vetuste”, nici – dovadă vie cele relatate mai sus – indiferente publicului bun, de calitate, de toate vârstele, din lumea noastră e azi. Nu „teza” morală, nici vreo „predică” a virtuţilor, ficţionalizată doar ca vehicul literar sau filmic, ci atragerea cititorului, a spectatorului, a publicului în miezul unei reflecţii dramatice, pasionante.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al.  I. Cuza” Iaşi, critic şi istoric literar