Sentinţa

Bărbatul mai privi încă o dată fotografia. ”Prin urmare, conchise el, am vorbit cu mine însumi. Sau poate că, în timp ce o fotografiam, necunoscuta m-a fotografiat la rândul său şi în loc să-mi lase drept amintire fotografia ei, din greşeală, sau poate că intenţionat, mi-a lăsat fotografia făcută de ea.”

Şi, după o clipă de meditaţie, continuă: „Nu, ceva e în neregulă aici, eu am stat tot timpul lângă camionetă, iar în fotografie apar stând în dreptul monumentului, în locul unde s-a aflat necunoscuta. Să fi fost vorba de o dedublare?! Am apărut în faţa mea purtând chipul morţii mele?!”

Un sentiment de nelinişte se aşternu pe faţa sa. Imaginea din fotografie mai suferise o schimbare. Deasupra creştetului său atârna, prins de braţul eroului necunoscut, un laţ strălucitor ca o aureolă de martir.

– Am înţeles mesajul, rosti el cu voce tare. Moartea mea va vesti reînvierea lor. Sau poate greşesc?!

„Nu, nu mă înşel”, îşi răspunse omul, privind străzile acoperite de grămezi de frunze moarte, peste care soarele aflat la apus aşternea o lumină sângerie. „Da, am înţeles ce am de făcut. De mult sunt pregătit pentru acest sfârşit…”

Vocea sa uşor răguşită, spărgându-se în ecouri, se risipi pe străzi, făcându-se simţită în tot locul. Şi atunci se produse ceva ciudat, inexplicabil pentru mintea sa. Leneşii care stătuseră atâta amar de timp într-o stare de inerţie ce parcă se învecina cu moartea începură să se foiască pe locurile lor.

Chiar atunci limuzina necunoscutei, după ce ocoli câteva străzi lăturalnice, reapăru pe colină, la capătul bulevardului. Vizitatoarea îşi scoase iarăşi mâna prin fereastruica fumurie a portierei, salutându-l de departe. „Văd că nu te dai dusă cu una cu două. Vom trăi şi vom vedea care pe care”, murmură el.

Un soare imens, tulbure apunea deasupra acoperişurilor construite în zig-zag în preajma cărora zburau croncănind nenumărate cârduri de ciori, agitându-şi aripile negre, înroşite de lumina amurgului. Curând, cotind la dreapta, limuzina dispăru îndărătul discului solar ce stăruia deasupra oraşului. Mult timp după asta, în urechile omului cel harnic ce stătea sprijinit de camioneta sa, privind în depărtare, mai stăruiau modulaţiile metalice ale glasului necunoscutei, urmat de sunetul claxonului, în timp ce nările sale, contractându-se şi dilatându-se, căutau să depisteze în aer mirosul obişnuit de fecale şi de putreziciune. Aerul era însă neaşteptat de proaspăt şi doar un vag miros de frunze moarte, amestecat cu mirosul de crini pătrunse în gâtlejul său uscat, făcându-l să strănute. Trăgând aerul adânc în piept, bărbatul îşi simţi sufletul răvăşit de aceeaşi nelinişte şi îndoială pe care o simţise la scurt timp după descinderea necunoscutei în urbe.

„Să presupunem că m-am fotografiat singur fără să-mi dau seama, dar mantia această de călugăr sau de gâde de unde a apărut?! Nu cumva acesta e semnul, trimis de vizitatoare, că va trebui să devin, pentru a putea salva oraşul şi a-l redeştepta la viaţă, propriul meu duhovnic şi propriul meu călău?!”

Simţindu-i parcă slăbiciunea, leneşii începură să se foiască iarăşi la locurile lor, încercând să-şi ridice trupurile puhave din grămezile de frunze risipite în parcuri şi pe străzi. După săptămâni sau poate luni, dacă nu cumva chiar ani de tăcere, trompetele înfundate în şezuturile lor intrară din nou în funcţiune, scoţând sunete ruginite, apoi din ce în ce mai limpezi. „Iată, îşi spuse omul harnic, sprijinindu-şi cotul de capota camionetei, nu-i totul pierdut. Pe măsură ce-mi pierd încrederea în mine, concetăţenii mei par să se trezească din letargia în care au zac de atâta amar de timp.”

După ce sunetul trompetelor se stinse, o tăcerea grea, rău prevestitoare se aşternu peste oraş. Şi doar chiţcăitul rozătoarelor ascunse în frunziş şi croncănitul corbilor spărgeau din când în când liniştea aceasta, adâncind-o parcă şi mai mult. Tonomatele înfundate cu mâncare, trepidând din încheieturi, începură să funcţioneze din nou. Conectaţi la tuburile lor, leneşii păreau să prindă puteri. Ce-i drept, trupurile lor obişnuite să zacă-n letargie, rămâneau încă ţepene, confuze, cu toate că picioarele tresăreau ca şi cum ar fi fost conectate la o sursă slabă de curent electric; în timp ce buzele încercau să iasă din starea lor de încremenire, scoţând un murmur abia perceptibil. Cuvintele pe care le mormăiau gurile lor amorţite se spărgeau în aer, risipindu-se în silabe şi consoane, refuzând parcă să se strângă în propoziţii sau fraze coerente. Bolboroseala aceasta dacă ar fi fost adunată la un loc şi topită în matriţă ar fi putut avea un singur înţeles. Bărbatul sprijinit de camionetă îşi ciuli urechile, încercând să perceapă fiecare sunet, fiecare oftat sau mormăit. Şi într-adevăr, după mai multe încercări, auzul său desluşi câteva silabe destul de limpezi pe care leneşii încercau să le articuleze cât mai coerent, întorcându-şi uşor capetele unii spre alţii, probabil, pentru a aprinde curaj şi a aduce la suprafaţă, din străfundul sufletelor lor, adevărul despre ei şi despre omul ce se îngrijea de soarta lor. Adunând la un loc toate aceste sunete nearticulate, bărbatul încercă să reconstituie mesajul pe care încercau să i-l transmită, depunând un efort neobişnuit, concetăţenii săi. Din mulţimea de sunete şi mormăituri, bărbatul alegea pe cele ce se repetau constant, obsesiv. Cuvântul reconstituit din resturi de silabe era: moarte. 

„Am înţeles”, murmură el în surdină. Apoi, după ce îşi îndreptă ţinuta, rosti cu o voce gravă, lipsită de orice inflexiuni:

– Prin urmare, vreţi moartea mea. Aceasta e sentinţa voastră?!

După cum se aştepta, nu-i răspunse nimeni. Mintea, dar şi reflexele leneşilor funcţionau, deocamdată, cu încetinitorul. Buzele lor se deschideau alene, ca în somn, înghiţind pe jumătate silabele pe care încercau să le rostească. Urechile lor albe, pleoştite, ca nişte foi de brusture, auziră probabil cu întârziere întrebarea sa, dar nu-i înţeleseră şi sensul. Urmă o tăcere lungă, apoi buzele bolborosiră ca şi cum ar fi fost cufundate în interiorul unui vas cu apă un răspuns ce nu se lăsa uşor ghicit nici el. Omul de lângă camionetă privi bulele de salivă ce se ridicau din grămezile de frunze sub care zăceau leneşii şi adunând iarăşi cap la cap bolboroseala, obţinu cuvântul vrem.

„Vreţi”, rosti cu o voce îngândurată omul cel harnic. Apoi, luând iar o mină serioasă, se adresă concetăţenilor săi, ce păreau să se trezească uşor-uşor din starea de prostraţie în care se cufundaseră de atâta timp:

– Vreţi, dar nu e suficient să vreţi, ci va trebui să mă convingeţi, şi să vă convingeţi şi pe voi, că dorinţa voastră este justă. Aşa-i?

Leneşii îşi mişcară încet buzele, răsucindu-se tăcuţi ca nişte melci în aşternuturile lor veştede, căutând parcă să se eschiveze de la întrebare.

– Dar pentru ca să mă convingeţi va trebui să faceţi un efort de gândire. Va trebui să formulaţi, fie şi succint, acuzaţiile. Apoi să veniţi şi cu sentinţa. Aţi înţeles?”

Leneşii se ascunseră şi mai mult în grămezile de frunze, aruncând priviri pline de teamă în jur. Amorţeala din care tocmai se treziseră părea să le fie mai prielnică decât aceste provocări venite din partea unui om ce se ocupase şi, iată, se mai ocupa şi acum, în ciuda faptului că ei îi doreau moartea, de soarta lor.

„Desigur, îşi spuse omul cel harnic, ei au înţeles undeva, în străfundul conştiinţei lor, că eu sunt principalul vinovat pentru starea de decădere în care a ajuns. Deşi, la drept vorbind, vina aceasta ar fi trebuit s-o împărţim în două. Căci şi ei, la rândul lor, sunt vinovaţi. Eu le-am oferit confortul unei vieţi lipsite de orişice griji şi ei s-au complăcut în asta. Nimeni n-a cârtit şi nimeni n-a sărit să mă ajute. Nimeni nu s-a împotrivit. Nimeni n-a zis: omule, îţi mulţumim pentru faptul că te ocupi de noi, dar lasă-ne mai bine să ne descurcăm singuri… Nu, aşa ceva n-a zis nimeni. Şi nici n-o să spună. Aşa-i sau nu-i aşa?”

Leneşii se cufundară iarăşi în aşternuturile lor. Câţiva, totuşi, făcură un efort şi ridicându-se în coate, clătinară afirmativ din cap.

– Bine, spuse omul cel harnic. Până acum să zicem că ne-am înţeles. Sper să ne înţelegem şi de-acum încolo.

– Prin urmare, continuă el, ţinând cont de starea în care sunteţi, de faptul că mintea voastră lucrează cu încetinitorul şi că va trece mult timp până când veţi putea formula o opinie coerentă privind vinovăţia mea, eu zic să sărim peste rechizitoriu şi să ne oprim la ceea ce e esenţial. Adică la sentinţă. Sunteţi de acord?!

Acum aproape toţi leneşii se ridicară în coate, mişcând aprobativ din cap. 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist