Serialul Ghiţiada

E un adevăr binecunoscut (şi universal) că deţinerea informaţiei conferă putere. Pe de altă parte, e tot aşa de limpede că statul are nevoie de Servicii de informaţii, că fără ele ar deveni slab şi vulnerabil, pe ambii versanţi: intern şi extern. Problema este a limitelor (de ordinul legalităţii şi al respectării adevăratei lor meniri) în care acestea îţi desfăşoară activitatea. Cu alte cuvinte, dacă ele însele sunt controlate, dacă mai rămân controlabile sau nu, cine şi cum foloseşte informaţiile, mai ales în interesul cui? Dacă într-al statului, adică al nostru, al tuturor, atunci totul e în regulă, dacă nu, implicaţiile şi consecinţele sunt foarte grave: nu mai scapă nimic nemăsluit şi nealunecos. Canonada ritmică a „dezvăluirilor” lui Ghiţă pune tema pe tapet (mediatic, mai cu seamă), deşi „martorul”-acuzator cu pricina e departe de a fi uşă de biserică, cu atât mai puţin vreun „Erou salvator” al patriei, încleştat să doboare „binomul”. Aşadar…

Întrebarea pe care inevitabil şi-o pune oricine, de când tot curg, zi după zi, astfel de secvenţe: de ce atât de târziu? Ce l-a făcut pe „dezvăluitorul” de acum să tacă până nu demult. Ştia atâtea, legăturile dintre cele difuzate public azi, puse şi pe atunci cap la cap în mintea lui Ghiţă, cu implicaţiile lor ce nu-i vor fi rămas inaccesibile, de ce n-au fost date la iveală prompt şi cu atât mai eficient? Nu e prea greu de întrevăzut de ce. Interesele proprii îi impuneau nu „divorţul”, ci coabitarea profitabilă, complacerea în „sistemul” abia acum combătut de „Sebi”, trezit la vigilenţă: averea (contractele cu statul), poziţia, puterea, pe canale politice, mediatice şi ceva mai „acoperite”. De nu l-ar pândi viitoare condamnări DNA, aceeaşi tăcere ar continua probabil şi azi. Tăcea el, totuşi nu fără gândul de a păstra în rezervă toate informaţiile de natură să devină, la nevoie, arme de apărare, nu ca să însănătoşească treburile şi nu de dragul adevărului şi al dreptăţii, cosmetizare târzie. Doar pentru a se apăra pe el însuşi, dar cu aer, de „justiţiar”, decis să joace dur, necruţător (cu alţii).

Are mai multe dosare DNA în lucru. Legăturile sale personale cu Coldea, cu Kövesi, cu Ponta (mai cu seamă dacă ieşea Preşedinte) erau toate privite ca nişte investiţii, urmând să dea roade şi pe mai departe. Era membru în comisia parlamentară de control asupra SRI, cum se vede, iarăşi un semn de dibace orchestrare a intereselor şi a raporturilor „reciproc” avantajoase. Dar ce fel de control parlamentar ar fi fost în stare să exercite o astfel de comisie burduşită de „acoperiţi” ai SRI, evident aflaţi în subordinea celor pe care ar fi fost chemaţi, chipurile, să-i controleze?! În realitate, oare, ghici ghicitoarea mea: cine pe cine controla? Georgian Pop, Sebastian Ghiţă… pe generalul SRI Coldea, sau exact invers? Şi când o fi ajuns „Sebi” la convingerea că şi Koveşi, şi Coldea sunt ofiţeri acoperiţi ai unor servicii secrete străine? De fapt, şi de-ar fi acesta adevărul, şi de nu, în ambele cazuri cel ce e sigur vinovat e tot „dezvăluitorul” de ultimă oră, indiferent dacă pentru complicitate, ori – alternativa – doar el singur, pentru calomnie.

A pus în circulaţie, în lanţul „episoadelor”, şi acuza ce se va folcloriza curând: „statul mafiot”. Dar oare cine l-o fi „mafiotizat”? Şi, în definitiv, argumentele pentru a vorbi despre aşa ceva sunt chiar numai din ultimii 10-12 ani, cum se încearcă să se creeze impresia? Corupţia nu este câtuşi de puţin un fenomen recent, jaful a început încă din anii ´90, sub oblăduirea iliesciană, cum tot sub aceeaşi „protecţie” am beneficiat în ţara asta şi de faimoasele mineriade şi e evident că la temelia unor atare practici au stat complicităţi multiple. Să se fi întâmplat atâtea „tunuri” şi matrapazlâcuri ruinătoare pentru ţară şi îmbogăţitoare pentru „băieţii deştepţi” din afaceri, fără ca serviciile şi politicieni de vârf să nu se fi făcut că nu văd şi nu aud? Astfel de îngăduinţe, genul de „toleranţă” în formă continuată ar fi trebuit să devină o problemă, cu adevărat de siguranţă naţională, cu mult mai devreme. Dacă se simulează, acum, „setea” de adevăr, e tocmai pentru că de mai bine de un deceniu au început să mai cadă şi capete de vinovaţi şi asta nu place acelora, printre care şi realizatorul şi actorul „dezvăluirilor” în curs.

Un lucru e cert, Ghiţă se zbate să pozeze în combatant pentru adevăr şi justiţie, dar aşa, ascuns nu se ştie unde, dat în urmărire generală şi de negăsit, deşi îşi tot difuzează secvenţele de serial prin propria-i televiziune, ţinta principală rămânând nimeni altcineva decât şefa DNA. Aparent întâmplător Ghiţiada e în convergenţă cu asaltul guvernamental şi parlamentar pentru amnistiere, sau cel puţin graţiere, proiecte dictate de omnipotentul Dragnea prin obedientul şi cointeresatul Iordache, de la Justiţie. Reluarea cotidiană (înregistrări cu Ghiţă, dar şi dezbateri care le amplifică ecoul), sunt atâtea semne, fac parte dintr-un scenariu menit să dea impresia că legile şi OUG-urile în pregătire ar avea rolul să îndrepte condamnări nejustificate, când de fapt nu e vorba decât de dorinţa celor ce le pun la cale de a-şi apăra propria piele. Între timp „Sebi” îşi continuă serialul autoînvăluitor al… „dezvăluirilor” sale.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar