Caută 
1 MIN
Un om sincer crede că opinia pe care o susţine este adevărată şi că a făcut tot ceea ce depinde de el pentru a se convinge de adevărul respectivei opinii. (Sinceritatea este, din acest punct de vedere, o formă limitată a bunei-credinţe – şi aici este punctul în care sinceritatea seamănă cu cinstea.) Iar faţă de adevăr avem o serie de obligaţii morale, prima dintre ele fiind aceea de a-l rosti.
Dar sinceritatea falsifică adevărul prin chiar rostirea lui. Aceasta, pentru că adevărul rostit se identifică în mod necesar cu fiinţa celui sincer şi, astfel, cealaltă obligaţie supremă pe care o avem faţă de adevăr – examinarea lui – nu mai poate fi îndeplinită. Suntem ţinuţi fie să-i dăm dreptate celui care îl rosteşte – şi să facem asta, cum spuneam, de pe o poziţie în mod necesar inferioară lui – fie să tăcem. Dar a da dreptate de pe o poziţie inferioară, fără să ai dreptul de a examina la rândul tău problema, de a pune propriile întrebări, este tot ce poate fi mai opus obligaţiei de a investiga adevărul.
Pentru un om sincer, credinţele sale îi exprimă fiinţa; ele îi exprimă, în măsura în care le consideră adevărate, şi buna-credinţă. De aceea, orice chestionare a respectivelor credinţe este, din punctul său de vedere, un atac la propria persoană. Atât un atac la fiinţa sa, cât şi unul la buna sa credinţă. Iar numai un om de rea-credinţă poate pune sub semnul îndoielii buna-credinţă a cuiva. Prin urmare, pentru un om sincer, oricine interoghează opiniile pe care el (omul sincer) le susţine îşi dovedeşte, prin chiar actul interogaţiei, reaua-credinţă (sau cel puţin prostia).
Un om sincer crede în buna sa credinţă. Un om cinstit crede, în plus, şi în buna-credinţă a celuilalt şi în faptul că acesta îl consideră de bună-credinţă. Abia lărgirea sferei bunei-credinţe face posibil dialogul, chiar şi atunci când sunt exprimate judecăţi critice despre persoana celuilalt. Fără îndoială că, în acest ultim caz, am avea de-a face cu o impoliteţe, dar nu rezultă de nicăieri că impoliteţea este, în mod automat, expresia relei-credinţe.
Sper că am reuşit să-mi conving cititorii că sinceritatea este un viciu. Ea este generatoarea şi liantul sectelor – care, din acest punct de vedere, pot fi interpretate ca forme colective de sinceritate ale celor cu credinţe comune. Onestitatea, în schimb, este cea care conduce la apariţia şi la creşterea societăţii civile, înţelese ca spaţiu public în care indivizii pot conversa şi se pot angaja în dezbateri. Când spaţiul public este invadat de oameni sinceri, sfârşitul civilizaţiei liberale este aproape. Şi tocmai acest lucru se petrece la noi.
Îngăduiţi-mi, vă rog, numai un exemplu. El se referă la refuzul, din 2004, al domnului Călin Popescu Tăriceanu de a demisiona din funcţia de prim-ministru pentru a face astfel posibile alegerile anticipate. La vremea respectivă, nu m-am numărat printre susţinătorii acestui refuz – şi, la drept vorbind, nu mă număr nici astăzi. Dar nu mă număr nici printre cei care au considerat şi consideră încă respectivul refuz drept o „trădare“.
În 2004, exista o alianţă compusă din PNL şi din PD. Refuzul prim-ministrului de a declanşa alegeri anticipate – după ce, în prealabil, fusese de acord cu ele – nu poate fi catalogat drept „trădare“, ci pur şi simplu drept o deosebire de opinii. Între doi parteneri de guvernare pot apărea astfel de divergenţe. În mod normal, ele se mediază. Între oameni care cred în buna-credinţă a celuilalt ar fi trebuit să înceapă o dezbatere finalizată cu un acord. A trăda înseamnă a fi răuvoitor faţă de partener, dar o simplă deosebire de opinii, oricât de neplăcută, nu dovedeşte prin ea însăşi reaua-credinţă.
Faptul că, de la bun început, domnul Traian Băsescu a folosit retorica trădării nu dovedeşte, din punctul meu de vedere, decât că domnia sa este un om sincer, cu toate consecinţele care au decurs de aici. Acela a fost momentul din care am început să-mi retrag sprijinul acordat fostului preşedinte (fără să mă grăbesc să-l acord altcuiva). Am fost uimit să constat că nici domnia sa, nici altcineva nu păreau dispuşi să medieze o diferenţă între opinii conform bunelor uzanţe ale raţiunii practice.
Din acel moment, viciul sincerităţii a început să fie practicat de tot mai mulţi oameni, atât din rândurile clasei politice, cât şi din cele ale societăţii civile, până când, din punctul meu de vedere, atmosfera publică a ajuns să fie de nerespirat. Fiecare a început să-şi rostească adevărul la care cu bună-credinţă a ajuns, afirmând că orice altceva decât acel adevăr (şi însăşi chestionarea acelui adevăr) reprezintă o dovadă de rea-credinţă. Pentru că, din punctul de vedere al omului sincer, buna-credinţă a celuilalt nu poate fi dovedită decât prin împărtăşirea opiniei susţinute de el. Din perspectiva sincerităţii, este logic imposibil ca o persoană să fie de bună-credinţă şi, în acelaşi timp, să îşi exprime dezacordul faţă de opinia celui sincer.
La sfârşitul acestui ciclu electoral, suspiciunea a devenit generalizată şi credinţa în reaua-credinţă a tuturor celor care nu fac parte din secta proprie domneşte imperial deasupra tuturor. Sinceritatea, practicată cu frenezie, a învins societatea civilă şi orice formă posibilă de societate. Trăim într-o lume hobbesiană, în care fiecare sectă posibilă pretinde că are dovezi certe că a fost jignită în buna ei credinţă de orice altă sectă, iar cei care refuză limbajul sincerităţii sunt reduşi la tăcere de toate taberele. Orice standard de civilitate a fost aruncat la gunoi, orice urmă de raţiune a fost ştearsă.
Nu-mi fac iluzii, acest articol este perfect inutil. Sunt întru totul convins că reprezentanţii tuturor sectelor vor spune că ei sunt oneşti, dar că, la fel ca mine, s-au trezit aruncaţi într-un ocean de sinceritate. Însă tocmai această replică le va dovedi sinceritatea, pentru că ea exprimă credinţa tuturor în reaua-credinţă a celorlalţi. Ca şi cum reaua-credinţă ar fi problema, şi nu propriul refuz de a-l credita pe celălalt cu bună-credinţă, mai ales în cazul unui dezacord. Nu-mi rămâne decât să sper că vom supravieţui cu toţii acestui măcel, care durează deja de două cicluri electorale.
Sorin Cucerai este traducător şi publicist
