Caută 
1 MIN
Pentru că zilele trecute, la Chişinău, câteva zeci de mii de oameni au ieşit în stradă pentru a susţine o foaie de parcurs lansată de intelectuali, de tineri şi de o bună parte a societăţii civile pentru 27 martie 2018.
În ultimele decenii ale naţionalism-comunismului lui Ceauşescu, discursul istoric prezenta decizia luată la 27 martie 1918 de către Sfatul Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti drept un triumf al românismului din Basarabia, o încununare a luptei de veacuri a poporului nostru împotriva raptului istoric făcut de Imperiul Ţarist în 1812. Şi astăzi această decizie politică e împachetată într-un festivism şi un entuziasm de la sine înţeles, ca o firească reîntoarcere la ţara-mumă. Realitatea istorică e însă, ca de obicei, mult mai complicată. Iată câteva repere pentru o judecată mai nuanţată a trecutului (care devenine din ce în ce mai surprinzător), dar, poate mai important, pentru o proiecţie realistă a viitorului prefigurat de solidara acţiune a celor cincizeci de mii de cetăţeni din Chişinău de duminica trecută.
În februarie 1917, sătui de lipsuri şi de implicarea dezastruoasă a Rusiei în Primul Război Mondial, cetăţenii Petrogradului (centrul de comandă al garnizoanei regale) se revoltă iar soldaţii armatei ţariste li se alătură. Era începutul sfârşitului pentru dinastia Romanovilor căci, pe 15 martie, ultimul ţar, Nicolae al II-lea, abdică lipsit de sprijinul propriei armate. Începe o perioadă de haos şi nesiguranţă politică pe care socialistul Aleksandr Kerenski nu o poate gestiona grăbind disoluţia Rusiei ca mare putere imperială de tip european. În aprilie 1917, un tren blindat îl aduce în Rusia pe un agitator bolşevic, cu trecut terorist, antrenat în Germania de serviciile secrete prin intermediul unui formator menşevic (Izrail Lazarevici Gelfand zis «Alexander Parvus»), care va desăvârşi puciul din noiembrie 1917, simbolic denumit "Revoluţia din Octombrie". Numele celui paraşutat de nemţi în Rusia, care va ordona asasinarea ţarului şi a întregii sale familii, inaugurând astfel cea mai bestială dictatură a secolului XX: Vladimir Ilici Ulianov zis «Lenin».
Pe ruinele imperiului în dezagregare fiecare ţară îşi începe aventura spre libertate, de regulă purtată de noua modă a sovietelor. La Chişinău ia naştere, la 2 decembrie 1917, Republica Democratică Moldovenească ca urmare a acţiunilor unui Partid Naţional Moldovenesc creat în aprilie şi care convoacă un Sfat al Ţării, cu putere legislativă. Un element cheie care trebuie subliniat aici este, atunci şi acum, caracterul compozit, multinaţional, al populaţiei Basarabiei, fapt care a avut pe loc două consecinţe: în primul rând alegerea la preşedinţia Sfatului a unui reprezentant al puterii ruseşti, Ion Inculeţ (guvernator al lui Kerenski, trimis la Chişinău) şi nu a unui politician naţionalist român precum Panştelimonţ Halippa; apoi, în al doilea rând, menţionarea expresă în declaraţia din 27 martie a garantării drepturilor minorităţilor în contextul în care în Sfat erau reprezentaţi proporţional moldovenii, ucrainenii, ruşii, evreii, germanii, găgăuzii, bulgarii, polonezii, grecii şi armenii.
Şi a mai fost ceva. Sub presiunea bandelor bolşevice (şi a infractorilor de drept comun) şi în contextul în care Ucraina vota la Kiev includerea Basarabiei în noul ei stat, guvernul moldovean cheamă în ajutor armata română care ocupă Chişinăul, proclamând, la 24 ianuarie 1918, independenţa Basarabiei faţă de Rusia. La 27 martie, 86 din cei 135 de deputaţi prezenţi (dintr-un total de 156!) iau, în numele principiului reprezentativităţii, decizia politică ca Basarabia să devină o provincie autonomă a Regatului României în baza unui document programatic redactat de juristul Constantin Stere (document care nu a putut fi în niciun fel atacat sau anulat internaţional) care va fi ulterior, după negocieri palpitante purtate de guvernul român cu partea basarabeană, transformat într-un act de unire fără condiţii, în noiembrie 1918, care va duce la dizolvarea Sfatului Ţării. Basarabia devine astfel, timp de 22 de ani, parte a României până la ultimatumul lui Stalin, din iunie 1940, când Carol al II-lea şi Consiliul său de Coroană au cedat-o fără luptă striviţi fiind de dictatul nazisto-bolşevic.
Spre deosebire de alţi ani, 27 martie nu a mai fost acum doar un moment elegiac în care să fie evocată bărbăţia înaintaşilor, apăsarea vremurilor şi melancolia neputinţei decât în România unde atenţia majorităţii este oricum reţinută de inseminările lui Borcea, de obscenitatea starletelor (şi a politicienilor împreună cu escortele lor mediatice!) sau de asurzitorul circ al chivuţelor de la televizor.
Pentru că zilele trecute, la Chişinău, câteva zeci de mii de oameni au ieşit în stradă pentru a susţine o foaie de parcurs lansată de intelectuali, de tineri şi de o bună parte a societăţii civile pentru 27 martie 2018. E o acţiune interesantă, bine coordonată şi care pare aprobată tacit de ambasade, din care, pe bună dreptate, a fost exclusă în totalitate clasa politică din Moldova, primitivă, ticăloasă şi coruptă, cu frisonante alcătuiri după modele de peste gard, şi căreia i se dă astfel un plesnitor vot de blam. Manifestul, lansat în marea sală de concerte a Chişinăului, arhiplină, anunţă crearea Sfatului Ţării 2 cu misiunea clară de a realiza, la un veac de la decizia istorică a strămoşilor, Reunirea care să asigure integrareaţării, a tuturor cetăţenilor, în Uniunea Europeană, prin intermediul României Mari. Documentul, abil închegat şi mobilizator, merită, desigur, o analiză de sine stătătoare, dar cred că e important de subliniat faptul că autorii au conştientizat tema fierbinte, extrem de delicată, a drepturilor minorităţilor şi au scris, negru pe alb, precum precursorii lor de acum un secol, că subliniază "dreptul constituţional al concetăţenilor la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii etnice, culturale şi lingvistice", cheie de boltă a unui lung şi sinuos proces de convingere a celorlate grupuri naţionale din Moldova. Căci, deocamdată, cei 1700 de delegaţi au vorbit doar în numele celor 28,9 la sută dintre cetăţenii care ar vota astăzi unirea. Pentru noi, vorba tovarăşului Lenin, "Ce-i de făcut?"
Florin Cîntic este istoric si director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi
