Sic transit gloria mundi: teatru memento mori

În consens cu dramaturgul, Mihai Măniuţiu formulează un îndemn la înţelepciune, reiterând zicerea sic transit gloria mundi, cu ajutorul versificării inedite a Adei Milea: ”Când ai murit/ Poţi să fii liniştit/ Pentru nimeni nu mai contează că ai trăit./ Nu vor mai şti cine-ai fost,/ Toţi te vor uita/ Se vor căca porumbeii pe statuia ta.” De la mitul lui Ahaşverus, la o parabolă actuală despre gloria trecătoare, trimiterile pot să difere. Ca parte integrantă a unui eseu mai amplu despre vanitas vanitatum, omnia vanitas/ hevel havalim, hakol hevel.

Dincolo de stilistica amestecată – paradoxuri estetice (realism/ absurd, comedie şi grotesc/ candoare), un vag iz de tragedie complet reconvertită în opusul ei, elemente ce trimit înspre rock opera, şi kitsch asumându-şi un statut estetic în contemporaneitate -, recunoşti meditaţia regizorului ce nu se consideră autor, dar e (autor în artele spectacolului e creatorul conceptului de spectacol), alături de o echipă formidabilă, de la dramaturge(Anca Măniuţiu) sau actori (având aptitudini coregrafice de invidiat, evidenţiaţi prin posturi de rol diferite de cele primite până atunci, evoluând admirabil atât individual, cât şi în duete coregrafice dezlănţuite, Cristina König şi Marian Râlea, ori în grup pe mişcare scenică ritmică – corul coregrafic din final), la light designer, scenograf, coregraf, sound designer, poétesse-compozitor, formaţia muzicală (chitară/ minichitară, tobe, ţambal) etc.

Trei sunt relaţiile tematice obsesive ce configurează meditaţia de fond, care e una parodică (sic!): spectacolul e o meditaţie parodică despre viaţă, dragoste şi moarte. Şi despre relaţiile zoe–thanatos, zoe–eros şi eros–thanatos. Legăturile dintre viaţă şi moarte, dintre viaţă şi dragoste ori dintre dragoste şi moarte sunt concepute sub forma unor inserţii de song şi band (Armata Salvării) între momente, acestea realizând totodată unitatea constructului spectacular (sunt aproximativ 6 asemenea inserţii, dar subiectele se repetă), de aceea plusez pe raporturi, iar nu pe încercările de definire umoristică a fiecăreia dintre cele trei teme, destul de multe şi foarte suculente în versurile Adei Milea.

Viaţa e o inepuizabilă sursă de trufandale pe care nu ajungi să le disfruţi pentru că, atunci când să te bucuri de viaţă, îţi aminteşti că toţi oamenii sunt muritori şi ştii că moartea e inevitabilă (”când să apuci să trăieşti şi tu, trebuie să mori”). Dragostea înseamnă să fii capabil să te arunci în neant, în necunoscut (”[…] nu te teme că e indecent… merită să rişti”). Moartea nu e un impediment în calea dragostei (scena de amor dintre Augusta, soţia pictorului Hugo, lipsit de talent, şi Wolfgang Schwitter chiar înainte de a muri pentru a … -a oară, scriitor laureat al premiului Nobel, a cărui moarte a fost anunţată la radio la început, dar care revine în apartamentul celor doi pentru a muri şi reînvia în mod repetat, sfidând legile naturii şi luând în derâdere dogmele, o scenă îmbinând grotescul de situaţie – amor în pat, pe după tablourile soţului – fâşiile de pânză albe mânjite cu siluete în negru şi roşu, pe sub coroane mortuare din plastic, şi candoarea de caracter – Claudia Ieremia, naturală, zveltă, ingenuă, cu atitudine de ştrengăriţă).

Songul intonat cu o vitalitate extraordinară şi cu o coloratură de soprană rock de Dana Borteanu, întruchipând un personaj cu faţa vopsită în alb şi negru, analog unei profetese antice, aduce o veste ce te înveseleşte enorm: ”Moartea îi va lua pe toţi, pe toţi ceilalţi, mai puţin pe tine”. Paradoxul dintre acest intro şi acţiunea scenică e bulversant. Credem în miracol? Plecând de la trezirea din moarte clinică a protagonistului, totul se continuă cu o farsă teatrală, un joc de-a moartea şi reînvierea, de-a mântuirea prin dragoste. Situaţiile devin tot mai absurde. Rând pe rând, toate personajele mor (preotul, pictorul, Augusta, doctorul, soacra etc.), sfârşind simetric, la orizontală, acoperite în fâşiile albe de pânză vopsite cu imagini de schelete. Numai eroul, în ciuda încăpăţânării de a muri, nu reuşeşte, ajungând să îşi pună probleme bizare, pe un ton hazliu, tonul întregului spectacol (”Cine-a murit în locul meu?”; ”O să îmi fie greu/ Să mor şi eu în locul meu”). Comedia se hrăneşte din treceri epuizante între viaţă, asociată mişcării (scenice), şi moarte, asociată încremenirii (recuzită adecvată). 

Acest tip de teatru încearcă să regăsească clipa, acel ”punct” în care instanţele temporale sunt suspendate, prin diverse jocuri cu temporalitatea – prezent dilatat (acţiunile scenice par să anuleze temporalitatea prin bruscarea succesiunii scenelor), trecut comprimat (rememorare dialogată) şi reactualizat (reîntoarcerea eroului în apartamentul soţilor Augusta şi Hugo, unde a stat în tinereţe, schimbând ordinea lucrurilor ca în trecut, pregătind terenul pentru a putea muri, rămânând în viaţă în pofida stăruinţelor), viitor redevenind trecut pentru a putea medita ironic despre viaţă, dragoste şi moarte.

Eseul scenic al lui Măniuţiu poate fi considerat teatru memento mori, la aceasta contribuind foarte mult viziunea scenografică, decorul conţinând simboluri ale artei vanitas: două ceasuri de proporţii şi modul în care draperiile de catifea le acoperă/descoperă (moarte-viaţă), instalaţiile din mecanisme de ceas, clopotele mari, funiile ce străbat scena, trapa laterală ca un cavou, desenele cu siluete cadaverice în negru şi roşu, de pe pânzele albe, animale împăiate, zone cu natură statică, candelabre cu lumânări, oglindă, fereastra rotundă de sinagogă din zidul ca de templu în ruină.

(Meteorul de Friedrich Dürrenmatt, traducerea: Aurel Buteanu, adaptarea şi dramaturgia: Anca Măniuţiu, regia: Mihai Măniuţiu, distribuţia: Marian Râlea/ Wolfgang Schwitter, Claudia Ieremia/ Augusta, Ion Rizea/ Marele Muheim, Florin Ruicu/ pictorul Hugo Nyffenschwanden, Alecu Reus/ preotul Emanuel Lutz, Cristina König/ Olga, Călin Stanciu Jr./ Jochen, Cătălin Ursu/ Profesorul Schlatter, Mirela Puia/ Doamna Nomsen, Benone Viziteu/ Editorul Koppe, Robert Copoţ/ Portarul Glauser, Costel Tovarniţchi/ Inspectorul Schafroth, Raul Lăzărescu, Ştefan Roman/ Poliţişti, Dana Borteanu (voce)/ Maiorul Frida din Armata Salvării, Sorina Savii (percuţie), Bogdan Cotârţă (chitară)/ Membri în Armata Salvării, scenografia: Adrian Damian, muzica originală şi versurile cântecelor: Ada Milea, coregrafia: Vava Ştefănescu, light design: Lucian Moga, sound design: Sebastian Hamburger, asistent de regie: Cristina Dumitru, Teatrul Naţional ”Mihai Eminescu” Timişoara, 23 octombrie 2016, FNT Bucureşti)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru AICT)