Simbolism fonetic

Faţă de aceste mijloace de comunicare, aparţinând sistemului de semnalizare primar, al senzaţiilor, iată însă că, în mod constant, sistemul de semnalizare al intelectului, contrazice afirmaţia citată, susţinând superioritatea cuvântului, una de profunzime ori de durată. Dar şi de culoare…

► Verbul (a) ţopăi, printr-un derivat substantival, aparţinând preponderent, dacă nu exclusiv (cum am arătat anterior), registrului familiar al vorbirii, şi-a făcut apariţia în discursul public, mai mult sau mai puţin formal, printr-un îndemn de acum câteva luni al preşedintelui Iohannis. Era vorba de recomandarea-cadru făcută de şeful statului unui nou guvern şi diriguitorilor acestuia: „În numele românilor, vă rog să terminaţi cu această ţopăială fiscal-bugetară!“. Dinamica termenului a putut apărea cel puţin derutantă, pe fondul trimiterii la propuneri de schimbări în ceea ce priveşte măsurile economice din programul de guvernare, dar nu numai în privinţa acestora, toate cu grave şi multiple repercusiuni. Nici alt calificativ ataşat… ţopăielii nu a reprezentat o asociere obişnuită: „ţopăiala bugetară“.

► Recenta interogaţie – prea puţin retorică – a preşedintelui, una şi de avantajoasă rememorare lexicală, a sunat „De ce este nevoie de această ţopăială fiscală?“, acompaniind declaraţii de la o conferinţă de presă, de la Palatul Cotroceni, din aceeaşi sferă de preocupări, ajurnate, de tipul „economia creşte, dar veniturile fiscale scad“; „avem creştere economică şi, culmea, mai puţini bani la buget“; „avem o creştere record a PIB, dar şi creştere record a datoriei“ etc. şi confruntarea cu lipsa de răspunsuri convingătoare privind astfel de contraste face adecvată o exprimare căreia adresanţii îi găsesc cusurul expresivităţii; la solicitarea unui jurnalist referitoare la calificarea prin ţopăială a practicii de răs- şi re-legiferare dezorientată în domeniu, purtătorul de strategii al executivului s-a eschivat: „Eu n-am limbajul colorat al preşedintelui şi nu pot să comentez asta…“. Dar, fireşte, nu culoarea exprimării a provocat amânarea şedinţei executivului al cărei obiectiv fusese discutarea „setului de măsuri fiscale“ anunţate de către ministrul de resort, măsuri faţă de care şi patronatele îşi anunţaseră dezacordul.

► De când lumea (probabil), treburile cu fiscul au putut fi (şi) încurcate. Sigur, adjectivul din familie poate fi şi determinativ pur şi simplu (cod fiscal), neutru, să zicem, ca şi verbul (a) fiscaliza „a supune impozitului; a finanţa prin impozit“. A atras însă atenţia o anumită practică a… fiscalilor, prin politica financiară constând în perceperea de la populaţie, prin diverse sisteme, a unor impozite şi taxe exagerate, numită fiscalism, termen definit în perioada comunistă într-o manieră ce făcea dintr-un dicţionar un instrument al luptei de clasă şi un îndreptar pentru învăţământul politic; potrivit lingvisticii „partinice“ din anii ’60, fiscalismul era „tendinţa statului capitalist de a exagera drepturile fiscului şi de a abuza de ele, tendinţă care se manifestă îndeosebi în mărirea sarcinilor fiscale pentru oamenii muncii în scopul acoperirii cheltuielilor statului capitalist şi al ridicării profitului capitaliştilor“; am citat după „Dicţionarul limbii române literare contemporane“ (1955-1957).

► Nu doar că pe terenul majorităţii abstractelor nicio imagine nu poate concura cuvintele, dar, în cazul discutat aici, substantivul demonstrează valoarea expresivă a complexelor sonore. Chiar dacă ţopăiala nu… cadrează cu nivelul registrului public formal („nu există în limbajul prezidenţial termeni ca «ţopăial㻓 am aflat între timp), eficienţa sa ad-hoc denominativă este incontestabilă, transmiţând o reprezentare comparabilă, ca registru, cu termeni din familia sonoră având exact aceeaşi finală, dintre care mai potrivite, semantic şi stilistic, sunt pipăială, pospăială, tropăială. Dar ne putem referi şi la doar înruditele fonetic, sub semnul onomatopeic, hăpăială, jăpăială, clămpăială şi altele (folosim „Dicţionarul invers al limbii române“, 1957).

► Gata cu privilegiul Iohannis, ori, măcar, cu prioritatea de posesie. Termenul apare chiar în exerciţii de traducere din română în engleză, cu o bogăţie de particularizări surprinzătoare. Aşadar, de la neutra „Ce-i cu tine şi cu ţopăiala asta? – What is it with you and bouncing?“ (/context.reverso.net/), până la varietatea de corespondenţe de tipul (unele destul de greu de acceptat): „M-am gândit că ar fi foarte drăguţ să-mi redobândesc ţopăiala din paşi – I thought it would be really nice to regain some of that hop in my step“; „Cântam în orice bar de ţopăială în care puteam intra pe uşă – I was singin' in any honky-tonk bar that would let me through the door”; „Haide, dragă să tragem o ţopăială… şi să facem lucruri trăsnite – Come on, darling, let's hop on the good foot… and do the bad thing“ (aceeaşi sursă).

► Cine, oare, s-ar fi gândit?!

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi