Caută 
1 MIN
Unde se întâlnesc doi sau mai mulţi membri ai aceleiaşi specii, în mod obligatoriu, la un moment dat se vor observa simptomele maladiei cel puţin la jumătate dintre indivizii avuţi în vedere.
Vom denumi în continuare SPD(Sindromul Pupincurismului Dobândit) o boală extrem de frecvent întâlnită atât la animale, cât şi la om. Au fost observate chiar unele comportamente asociate acestei afecţiuni şi la plante sau alte organisme ori microorganisme cum ar fi mucegaiuri, microbi, herpesuri etc., prin urmare nu o vom analiza ca o abatere de la normalitate, ci ca o parte integrantă a vieţii de zi cu zi fără de care se poate spune chiar că nu există supravieţuire în societate.
Este vorba aşadar de o boală socială. Unde se întâlnesc doi sau mai mulţi membri ai aceleiaşi specii, în mod obligatoriu, la un moment dat se vor observa simptomele maladiei cel puţin la jumătate dintre indivizii avuţi în vedere. Bineînţeles că există şi manifestări între specii diferite (de la om la câine, limbrici sau alte animale), dar vom analiza mai în detaliu acest aspect într-un studiu ulterior.
La om, SPD, ca şi SIDA, afectează sistemul imunitar. Există două elemente obligatorii pentru ca boala să se instaleze, şi anume o ţintă şi o sursă. Ţinta este sub forma unei părţi a corpului aparţinând unui individ de orice sex aflat pe o poziţie superioară în firmă sau societate, iar sursa este dorinţa de afirmare sau ambiţia persoanei predispuse la (deschise spre) îmbolnăvire. Cu alte cuvinte, este o problemă la creier.
Individul afectat simte la început o uşoară ameţeală, apoi greţuri, în funcţie de ţinta pe care şi-o fixează pentru manifestarea bolii şi gradul ei de antipatie sau libidoşenie. După un timp, însă, de încercări repetate şi de tratament cu alcool sau antidepresive se instalează o stabilitate; atunci persoana afectată începe să creadă că se simte normal. Din acel moment se poate spune că boala este instalată, iar bolnavul respectiv a devenit un purtător sănătos al ei. Dar, privit din exterior, se poate vedea că acesta stă permanent într-o poziţie aplecată, adus de spate, cu buzele ţuguiate şi umede, un zâmbet îngheţat tâmp pe chip şi ochi plângăreţi de căţelandru.
În funcţie de individul care a indus simptomele (ţinta adică), maladia are diferite grade de manifestare: la unii îşi arată semnele doar la serviciu, la alţii acestea rămân şi în mediul familiar, chiar cel personal. Se transmite de la individul bolnav la cel sănătos (colegi de birou contagioşi) ori prin imitaţie şi determinare, fiecare membru al speciei putând deveni în orice moment atât ţintă, cât şi sursă a bolii.
Cel mai des SPD se poate întâlni în spaţiile închise ale birourilor, mai ales cele neaerisite, în care angajaţii subalterni de rând sunt contaminaţi în proporţie de 70% cu această boală care se manifestă atât faţă de şefi, cât şi faţă de subşefi, magazioner şi secretară; apoi se regăseşte în mediile politice îmbâcsite, în sistemul medical, cel academic, în justiţie etc.
Istoricii spun că începuturile afecţiunii se pierd în negura istoriei. Ne putem imagina uşor o ierarhie în lumea maimuţelor umanoide în care cei puternici dominau cu forţa pe cei mai slabi, mâncând cea mai bună mâncare, posedând cele mai bune femele, iar ceilalţi nu aveau altă şansă de supravieţuire decât adaptarea, adică tocmai SPD-ul nostru.
De-a lungul istoriei au fost numeroase curente pupincuriste. Cum ar fi unele care au apărut şi s-au dezvoltat la popoarele cucerite sub directa influenţă a cuceritorilor acestora. Cele mai vechi semne din spaţiul traco-geto-dac, de pildă, le avem încă din timpul dacilor când populaţii întregi, până atunci perfect sănătoase, au fost infectate imediat după invadarea teritoriului de către romani care au adus virusul cu ei din lumea civilizată. Sunt povestiri cutremurătoare cu şefi de triburi dacice care au preferat să moară decât să îşi supună populaţia unei asemenea flagel (Decebal, spre exemplu, se spune că s-ar fi sinucis tocmai din această cauză). Până la urmă, cum era de aşteptat, boala a învins şi astfel o regăsim înfloritoare pe vremea domniilor fanariote când medii întregi sociale colcăiau de SPD manifestat atât faţă de domnitor şi anturajul său, cât şi faţă de cei cu grade mai mici politice ori sociale (boieri, boiernaşi, zapcii etc.).
Pe vremea comuniştilor, în ciuda doctrinelor marxist-leniniste care propovăduiau egalitatea tuturor cetăţenilor, sindromul a reuşit să pătrundă, cu o genă nouă, modificată şi mult mai agresivă, chiar şi acolo unde nu a ajuns înainte (cum ar fi mediile izolate de la ţară) atingând cote de neimaginat până atunci. Amintim doar manifestările uriaşe cu prilejul zilei de 23 august în care mase întregi de oameni îşi exprimau adoraţia, evident maladivă, faţă de preşedinte şi cohorta sa, pe stadioane sau pe bulevarde.
Astăzi se lucrează intens la un vaccin care însă întârzie să apară. Cel puţin la noi în România nu cred că va putea fi vreodată găsit întrucât nu este dorit, aşa că întâlnim persoane infectate şi chiar contagioase peste tot unde mergem: la piaţă, la serviciu, la primărie, la şcoală, la televizor etc. E drept că această maladie se manifestă la fiecare popor altfel. La români ea capătă forme extreme, de la unele foarte uşoare, abia sesizabile, până la altele izbitoare (discursuri directe şi patetice adresate unei ţinte anume, declaraţii sau scrisori deschise de adoraţie, opere scrise cu dedicaţie, obiecte de cult create special pentru „persoana mult stimată”, copii denumiţi după „idol” etc.). Manifestările ei sunt deseori violente, ţipătoare, unii bolnavi simţind nevoia de a-şi exprima în modalităţi izbitoare sentimentele paroxistice (ţipete, urlete, strigăte, plânsete etc.).
Există, e adevărat, şi persoane cu sistemul imunitar supradezvoltat care rămân neatinşi de sindrom, dar aceştia sunt consideraţi de cercetătorii britanici inadaptaţi, deci sortiţi dispariţiei, întrucât rigiditatea în orice domeniu este malefică. Organizaţia Mondială a Sănătăţii trimite regulat semnale liniştitoare către populaţiile panicate spunându-le că SPD este de fapt o boală sănătoasă… Ţările dezvoltate au trecut de mult peste pragul îngrijorării şi au ajuns la o îmbinare fericită dintre bolnavi şi cei sănătoşi, la un nivel constant neîngrijorător şi moderat (fără manifestări violente ale bolii).
Trebuie oricum să recunoaştem că, oricât ne-am feri cu toţii, suferim de acest flagel. Nu ne putem eschiva, orice am face. Este chiar parte a civilizaţiei în care trăim. Un ins perfect sănătos care vine din creierii munţilor sau din mocirlă, neştiind bunele practici şi conduita, va da cu bâta în baltă la primul colţ de stradă şi va fi imediat marginalizat şi sfătuit să încerce un curs de contaminare rapidă cu SPD. Nu poţi accede nicăieri şi nu poţi obţine nimic de calitate fără să îl practici. Nu zic cu şefii, că este evident, dar cu vânzătorii, de pildă, trebuie să ai mare grijă, să îi tratezi cu atenţie pentru că ei sunt rasă protejată în România, precum vacile în India. Dacă mergi la aprozar şi vrei o varză mai frumoasă, e bine mai întâi să îi faci un compliment vânzătoarei şi să îi apreciezi cel puţin înfăţişarea, dacă nu chiar şi intelectul (atenţie la poziţia aplecată, buzele ţuguiate şi umede, ochii plângăreţi…). O vânzătoare din piaţă are voie să se răstească ori de câte ori vrea şi oricât de violent la tine, legea o apără, legea nescrisă, ea este şef. Nu mai vorbesc de cazul în care vrei să accezi la un post într-o instituţie, firmă, partid etc.: dacă nu ai un portret al şefului acasă pe care să exersezi pupături şi plecăciuni, mai bine te muţi în deşert. Sau faţă de femei în general, alt exemplu: ce-ar fi să zici în gura mare că femeile nu fac întotdeauna toată treaba, că mai au şi bărbaţii câte ceva de făcut?… Ţi-ai da foc la valiză în secunda doi.
Aşadar, recomand din toată inima şi cu toată căldura infectarea cu SPD. Este bun, este plăcut, este folositor, este sănătos. Fără regrete. În fond poţi trăi foarte bine şi fără caviar, maşini de lux ori sex oral, dar fără respect în societate, niciodată.
Briscan Zara este scriitor şi publicist.
