Smerenia artistului

În această lume, nimic nu e "clasic", în accepţiunea istorică a termenului, întrucât nu are timp să se aşeze. Poate de aceea curentul clasicist va fi fost scurt ca durată, dar se va fi răzbunat în planul "permanenţelor" istoriei, transgresând frontierele timpului şi rămânând etern valabil. A fi "clasic" înseamnă a te plasa într-o ordine adâncă a existenţei, dincolo de accident, de trecător, de mode ori avangarde.

La începuturile europene ale artei, aceasta a fost un meşteşug, o techné, cum o numeau vechii elini. În pofida metamorfozelor timpului, această percepţie a rămas adânc înrădăcinată în mentalul artistic. Ce ar fi inventivitatea debordantă a lui Picasso fără tehnica lui artistică desăvârşită? Să recunoaştem că dincolo de dimensiunea metaforică, metafizică ori religioasă, artistul se identifică printr-o tehnică anume. Brâncuşi polisează marmura până în punctul în care descoperă forma desăvârşită. De aici încolo începe hermeneutica, adică materia istoricilor şi a criticilor de artă. Calder stăpâneşte tehnologia metalului, după care gândeşte spaţiul în raport cu problematica omului secolului XX, care a transformat tehnologia într-o dimensiune sine qua non a existenţei.

Dar înainte de a reinventa lumea trebuie să înveţi lecţia aparent simplă de a conserva tradiţia. Aceasta este şi lecţia istoriei, precum şi a creştinismului. Credinţa care a devenit universală într-un timp relativ scurt nu a înlăturat Legea veche, ci a regândit-o, aşezând-o în durata lungă.

Unii artişti reinventează permanent, nu pentru a fi în timp (poate le lipseşte chiar înţelesul adânc, metafizic, al acestuia), ci pentru a fi la modă ori pentru a epata, constatând apoi că nu s-au descoperit pe ei înşişi şi nu au adăugat nimic înţelesurilor lumii. E o tehnică prin care lipsa talentului cată să fie suplinită prin înregimentare superficială faţă de curente şi mode. Sofismul ocupă abuziv locul viziunii. Dar nu numai arta, ci şi alte teritorii ale cunoaşterii sunt populate de această specie superfluă de speculanţi. Câţi nu şi-au făcut veacul în istoriografie ori în filosofie, inventând subiecte la modă, din care nimic nu rezistă probei timpului.

Mihai Coţovanu este un artist dintre aceia care cred că pictura este un dar – poate şi un har – pe care Dumnezeu ţi l-a hărăzit nu pentru a concura creaţia divină, ci pentru a-i aduce elogiul. Dar în faţa creaţiei lui Dumnezeu nu poţi fi decât smerit, dacă eşti cu adevărat creştin. Corolei "de minuni a lumii" (Lucian Blaga) poţi doar să-i adaugi sens prin culoare, pare să ne spună Mihai Coţovanu, întrucât formele le-a rânduit Dumnezeu. "În ochi, în flori, pe buze ori morminte" sunt incifrate tot atâtea taine despre care artistul poate doar să gloseze.

În faţa creaţiei divine, pictorul Mihai Coţovanu e mereu uimit. De aceea pictează cu dragoste smerită aproape tot ceea ce Dumnezeu ne explică în Geneză: cerul, pământul, apele, oamenii. Şi pentru că Dumnezeu a separat lumina de întuneric, pictorul urmează ordinii creaţiei redând lumina din privirile oamenilor, din obiecte, din străzi ori case. Şi aceasta întrucât în lumină e viaţa însăşi, adică opera divinităţii. În florile lui Mihai Coţovanu, în străzile de la Iaşi ori Veneţia, în peisajele de pe colinele moldave ori cele prahovene, la Balcic ori într-un sat oarecare, în impresionante galerii de portrete de oameni simpli ori personalităţi, copii ori bătrâni pictorul redă înainte de toate lumina lăuntrică, iar abia apoi pe cea solară. De aceea nuanţele de auriu guvernează, generând un optimism tonic. Artistul începe prin a respecta, smerit, spectacolul formelor create de Dumnezeu. Pictorul decupează secvenţe din realitate, după care pune suflet şi culoare, niciodată separat. Naturile moarte le pictează cu o acribie de flamand. Doar ştie că nimeni nu-i poate depăşi. Lumina e tactilă, alunecând discret pe vaze vechi, pe gutui, pe struguri ori pocale. Florile din vaze au lumină, deci viaţă lăuntrică şi, inevitabil, ceva din spiritul lui Luchian. Doar ştie că nimeni nu l-a depăşit în această materie pe ilustrul botoşenean.

Natura creată de Dumnezeu şi natura naturans – biserici, clădiri şi străzi – sunt redate într-o generoasă paletă cromatică încărcată de lumină, amintind, pe alocuri, de tehnica impresioniştilor, ca în Pădure înmugurind, Balcic II, dar cu deosebire în Peisaj la Braşov. Peisajele citadine reprezintă segmentul cel mai ieşean al operei artistului, pecetluind legătura sa cu tradiţia şcolii de pictură din oraşul celor şapte coline. Pictorul este un cronicar viu al caselor şi uliţelor vechi din târgul moldav. Case de târgoveţi din Sărărie, din Păcurari ori din Brânduşa, case evreieşti din Târgu Cucului, case şi străzi vechi din burgul Braşovului, biserici voievodale ori de breaslă de la Suceava, zidiri modeste adesea, dar încărcate de o atmosferă sufletească inconfundabilă. Pictorul întredeschide discret uşa lăuntrică a sufletului acestor zidiri. Mereu, lumina este cheia acestei tainice lecturi.

Impresionanta galerie de portrete reprezintă însă materia excelenţei artistului. Aş spune că sunt rari artiştii care pot reda cu egală măiestrie chipul omului la toate vârstele lui, dar şi sufletul naturii, al străzilor şi al zidirilor. E un domeniu în care Mihai Coţovanu rămâne profund ancorat în tradiţia portretului românesc. Tuşa fermă, grija pentru redarea detaliului semnificativ, concentrarea predilectă asupra ochilor şi a mâinilor definesc un portretist de mare forţă, incontestabil unul dintre cei mai buni ai momentului.

Generoasa arie tematică îmbrăţişată de pictor mărturiseşte vocaţia totalităţii şi se înscrie în marea tradiţie europeană. Mihai Coţovanu pictează cu bucuria regăsirii operei divine în oameni şi în lume. Deşi nu a îmbrăţişat o tematică explicit sacră, în substratul, dar şi în textura profundă ori atitudinea implicită a operei sale, artistul este creştin. Nu trebuie să clamezi, să exhibi credinţa; e suficient să o mărturiseşti, smerit.

După ce a făcut lumea şi înainte de a se odihni, Dumnezeu şi-a arătat mulţumirea pentru opera lui, binecuvântând-o. A fost bucuros că a aşezat lucrurile în matca lor. De aici începe istoria omului, cu bunele şi cu relele ei. Artiştii adevăraţi trăiesc bucuria creaţiei, deşi cunosc imperfecţiunile lumii, cu gândul la Creator. Asumând această filosofie cu detaşarea pe care ţi-o dă temeiul autenticităţii, Mihai Coţovanu este un artist dintre cei născuţi. Iar când ai drept model creaţia divină, nu poţi fi decât smerit.

Mihai Dorin este istoric şi publicist