Şpagă & Ţeapă

Dar şpagă, cu doar câteva atestări până prin anii ’80, de la Cezar Petrescu la Marin Preda (DLR, t. XI/1, 1978), şi-a revenit miraculos, ocupând astăzi un prim loc, fără competitor nu numai în raport cu şperţ ori cu alţi termeni măcar parţial înrudiţi, din vorbire (de tipul bacşiş ori ciubuc), ci mai ales faţă de oficialul mită, din legislaţia cu privire la „prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie”.

* Origini. Dicţionarele se păstrează, prudent, la nivelul unei explicări evazive a împrumutului, prin trimiterea la rusescul, respectiv sârbo-croatul şpag, „buzunar”, ceea ce ar evoca, probabil, trecerea unor bani dintr-un buzunar într-altul. După Rodica Zafiu („101 cuvinte argotice”, 2010), din punct de vedere lingvistic, folosirea cuvântului cu sensul „mită” ar reprezenta transferul „de la buzunar la suma care îl umple”. Am considerat însă („Revenirea la vamă”, 2011) ca mai uşor de acceptat soluţia Iordan, ce se referă la o veche practică de la vămi: şpaga era (şi) un fel de suliţă folosită de funcţionarii de la vamă spre a controla baloturile de lână, de textile etc., în care se puteau ascunde mărfuri de contrabandă (o mostră macabră privind acest mod de verificare într-o povestire a lui Gala Galaction). Pentru a evita „înţeparea” de inspecţie, negustorul interesat îi mituia pe vameşi. Astfel, prin metonimie, numele temutului instrument a putut trece, în registru argotic, încifrat, asupra sumei de bani oferită ca mită.

* Şpaga şi spanga. De altfel, în dicţionare de bază ale limbii ruse (de exemplu, Dali, „Tolkovyi slovari…”), găsim doar un cuvânt şpaga, cu sensul de „sabie”, iar în texte româneşti, timp de măcar două secole, cele două cuvinte din subtitlu, având diferite variante fonetice, au numit tot felul de arme, cum ar fi sabia sau baioneta. Din „Letopiseţul” lui Neculce aflăm, de pildă, că, în timpul unei bătălii, ţarul, „cum au vădzut pre un poruşnic moschicescu că umblă ferindu-să, l-au şi giunghet cu şpaga sa”, după cum spanga de la puşca de gardist este instrumentul folosit de gelosul Chiriac pentru simularea sinuciderii („O noapte furtunoasă”). Iar mituirea la vămi, prezentă şi la carantine („cordoane sanitare”), pare să fi fost curentă în perioada ocupaţiei ruseşti a Principatelor (sub aşa-numitul „Regulament Organic”), renumită şi pentru corupţie. De aici, şi veridicitatea explicării sensului (argotic) al împrumutului românesc prin rusescul şpaga.

* Nomina instrumenti. O seducătoare asemănare în ceea ce priveşte direcţia trecerii metonimice din cazul şpagă, pe care o preluăm, s-a produs şi în cazul concurentului acestui cuvânt, la care ne-am referit la început: anume, şperţ, folosit spre a numi oferirea ilegală de bani sau de bunuri pentru a obţine anumite avantaje, are ca etimon germ. Sperrzeug „mănunchi de şperacle”. Dacă (pentru cei neiniţiaţi) vom preciza că şperaclu se numeşte instrumentul de metal, în formă de cui cu vârful întors, care serveşte la descuierea, măcar neconvenţională, a unei uşi sau a unui lacăt, atunci vom înţelege imaginea de la baza folosirii, figurate, a şperţului spre a numi… rezolvarea, ilegală, a unei probleme printr-o sumă de bani sau prin anumite foloase… necuvenite.

* Agresivitate. În contrast cu eleganţa discretă, surprinzătoare, de presupus în cazul numirii, aluzive, a şpăgii ca transfer de bani spre un anumit buzunar (deşi, pentru perioada Regulamentului Organic de exemplu, banii-monedă se ţineau în pungi!), familia lexicală a domeniului pare să se caracterizeze, imaginar, prin deosebită… determinare, a cărei expresie nu este lipsitǎ, măcar aparent, de un secret orgoliu al fǎptuitorului. Şpaga este calea spre performanţă, şi aceasta numită prin termeni decisivi, ce ilustrează acelaşi mental: „Familia directorului de liceu N.: tatăl cu şpaga, fiul cu ţeapa imobiliară” (/ziuadecj.realitatea.net/). Alt enunţ ilustrativ: „Cum au dat chinezii o ţeapă de aproape 32 de milioane de dolari” (/paginadebanci.ro/). Hiperbolizată, reuşita face referire la un instrument imaginat ca fiind, se pare, cel mai eficace, al cărui nume a fost extras din zona supranumitǎ, romantic, „Regina câmpului de bătaie”: „Sindicalistul P. aranja un tun de milioane de euro cu o şpagă pe măsură” (/revista22.ro/); sau: „Executor judecătoresc acuzat de un «tun» de 4 milioane de euro” (ziaruldeiasi.ro/, cu evidenţierea grafică a intertextualităţii); „Un tun de mare viteză al Guvernului la Iaşi” (ultimele-stiri.eu/; referirea la proiectul unui „tren de mare viteză” Iaşi – Bucureşti).

* Orientare. Faţă de funcţia criptică, invocată în mai vechi caracterizări, trebuie să aderăm la punctul de vedere contemporan în ceea ce priveşte profilul argoului; după opinia unor valoroşi exegeţi (printre ei şi Ioan M.), penetrând discursul public, argoul are o funcţie preponderent expresivă. 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi