Caută 
3 MIN
Oare câţi politicieni din USL vor avea în viitor statuie? Şi câţi dintre ei vor ajunge la pârnaie?
S-au împlinit 18 ani de la dispariţia seniorului Corneliu Coposu. Petrecută în toamna lui 1995, după o cumplit de lungă şi de cruntă suferinţă, moartea îl scotea definitiv din arena politică pe liderul ţărănist. Totul se întâmpla cu doar un an înainte de victoria, la mustaţă, a Convenţiei Democrate (a cărei vioară principală devenise PNŢCD), la alegerile generale.
Poate şi din acest motiv, guvernarea CDR nu a avut nici cap şi nici coadă. Eşec politic monumental, Convenţia nu şi-a îndeplinit nici o promisiune electorală importantă. S-a făcut vorbire atunci, dar şi mai târziu, că partidele istorice au greşit pentru că doar au aşteptat şi nu s-au pregătit pentru a utiliza în mod eficient pârghiile puterii. Şi cu fiecare lună care trecea, devenea tot mai clar că CDR nu câştigase, ci primise pe tavă puterea politică. Dar nu ştia deloc la ce foloseşte. Circulau bancuri despre totala necunoaştere a realităţilor României de către şefii Convenţiei. Culmea este că şi atunci (PD fiind partener la guvernare) tot pe Traian Băsescu s-a dat vina, cel care într-un interviu celebru devoala diletantismul şi găunoşenia construcţiei politice, exonerându-se pe sine, în maniera cunoscută, de orice responsabilitate.
Dintr-o dată, ceea ce FSN-ul lui Ion Iliescu (primul FSN, cel real, nu cel găbjit ulterior de aventurierul Petre Roman) ascunsese cu mai multă grijă, ieşea, cu bulbuci, la iveală. De la dreapta la stânga, clasa politică era coruptă, infectată de comunişti şi securişti, şi dominată de nepotism, traseism, impostură şi incompetenţă. Şi mai grav, partidele nu propuneau, în afara unor promisiuni foarte generale, nici un fel de proiect politic viabil pentru România! Astăzi, vedem cel mai bine unde a dus această lipsă de ţel.
De fapt, CDR anunţase un soi de proiect politic, dar el se limita la alungarea (cripto)comuniştilor din funcţiile de conducere. Dar Convenţia însăşi era înţesată de tot felul de indivizi dubioşi, care fuseseră primiţi cu braţele şi cu buzunarele deschise. Cei mai mulţi dintre ei se convertiseră recent la “capitalism”, în momentul în care devenise clar că românii începeau să se sature de “democraţia originală” nostalgic-socialistă a lui Ion Iliescu. Rapid, CDR a fost distrusă din interior şi aruncată la câini.
Prin urmare, prăbuşirea Convenţiei nu a surprins şi nici nu a întristat electoratul. Chit că, în chiar ultimul ei an de guvernare, sub mandatul premierului Mugur Isărescu, ea reuşea ceva ce nu mai spera nimeni. Să scoată România de pe panta economică descendentă. Nu a fost însă suficient pentru evitarea dezastrului. La alegerile din 2000, PNŢCD pleca ruşinos nu doar de la Putere, ci şi din Parlament. Azi, destui dintre cei care au semnat sfârşitul acestui partid istoric sunt membri ai USL şi se lăudă la televizor cu isprăvile lor din tinereţe. Şi ne promit că va fi bine.
La 18 ani de la dispariţia Seniorului, PNŢCD pare mai mort decât Corneliu Coposu. Nu cred că ţărăniştii cei adevăraţi meritau chiar o astfel de soartă. Mai ales văzând cum se prezintă clasa politică de azi. Stai şi te întrebi. Oare câţi politicieni din USL vor avea în viitor statuie? Şi câţi dintre ei vor ajunge la pârnaie?
