Steaua, ca un caz patologic

S-au scurs două etape de grupe din Cupele Europene şi cele două echipe româneşti n-au reuşit să simtă gustul victoriei, deşi, după încheierea preliminariilor ne tot minunam de performanţele lor şi credeam că vor înfăptui miracole peste miracole. N-ar fi mare lucru de spus despre aceste rezultate, în special despre Pandurii, care chiar prin participarea în grupe şi-a depăşit statulul de debutantă. Într-o competiţie în care nu există şansa locului III, cu echipe ca Fiorentina şi Dnipro alături, nu prea ai cum visa la primăvara europeană şi probabil că formaţia din Gorj va rămâne în scurta sa istorie cu rezultatele bune în faţa echipelor portugheze, ceea ce nu este de ici , de colo. Mai ales că diriguitorii fotbalului de la Târgu Jiu au arătat că îşi ştiu lungul nasului, depăşindu-şi cu mult condiţia fără a trâmbiţa dinainte vrute şi nevrute.

Steaua, însă, este un caz patologic şi chiar merită un studiu de caz. În afară de jucătorii care fac şi ei ce pot şi cum pot, fiindcă despre lipsă de ambiţie şi determinare nu poate fi vorba. Dar oare nu întreg fotbalul românesc este un caz patologic? Exemplu: după înfrângerea tricolorilor în faţa Turciei, toată suflarea s-a plâns de absenţa lui Bourceanu, de parcă în el ar sta toată naţionala României. Or, faimosul, inegalabilul, indispensabilul şi indubitabilul Bourceanu a jucat ca o cizmă în meciul cu Chelsea. Acum, după alături-pomenitul meci, oficialii Stelei se scuză cu absenţa lui Pintilii. Şi nu numai cu atâta: vaai, a lipsit Rusescu, de parcă a fost luat cu arcanul din curtea lui Gigi Becali, nu l-a vândut chiar Steaua, pentru a cumpăra cu banii primiţi trei lulele-trei surcele. Vaaai, nu s-a refăcut Chipciu încă. Dar auzit-aţi oameni buni, în recentele vremuri bune vreun mieunat de stelist tânjind la Chipciu? Bun, astea sunt chestiuni generale, normale doar în ţara în care compoziţia campionatului se schimbă din mers, în care toată lumea râvneşte la puncte nemuncite, în care campioana este condusă de după gratii.

Steaua este, prin ea însăşi un caz. Probabil este singurul caz de pe mapamond în care o echipă îşi blamează propriu său trecut. Şi n-o face asta vreun maniac sau vreun bătut în cap cu leuca, ci însuşi managerul general, care, atunci când nu e muşcat de streche, se arată competent şi serios. Urmăriţi emisiunile TV despre fotbalul internaţional la care participă "Meme" Stoica şi vă veţi convinge.

Numai că atunci când se ia cineva în mod critic de "Steluţa" lui, Stoica îşi pierde uzul raţiunii. Fotbalul a început şi se termină cu Steaua, iar Steaua a început şi se termină cu Gigi Becali şi (cu voia dvs., ultimul pe listă) Mihai Stoica. Ce mare brânză Sevilla ’86? Păi se compară pârlita aia de Cupă a Campionilor Europeni cu Liga în care joacă oamenii lui Meme? Ienei, Iordănescu, Bölöni să tacă!, glăsuie ca o trompetă înfundată Meme-ul, uitând că, pentru a face o comparaţie ar trebuie ca Steaua de astăzi să fi câştigat o Ligă de asta pretenţioasă şi cu adevărat dificilă.

Şi mai mare dezastru în căprăria stelistă vine de la Laurenţiu Reghecampf, până mai ieri un tehnician deştept, inspirat şi un om manierat. Nu-i de mirare că, pendulându-şi viaţa între infernul de la serviciu şi balamucul de la domiciliu (sau invers că e tot aia!), până şi un cap de neamţ ca al lui Laurenţiu Reghecamp o ia razna prin bălării: I-auzi vorbă: cică Steaua nu vrea primăvara europeană, ci primăvara Ligii Campionilor şi încă de pe primul loc, ca să fie cap de serie la tragerea la sorţi. Până la urmă, viaţa i-a servit o lecţie amară lui "Reghe": a luat trei goluri de la Schalke, taman când se credea că Steaua începuse să controleze jocul de la Gelsenkirchen, iar apoi, a venit o Chelsea mai înfuriată ca gogoşile lui Meme şi a făcut din viitorul cap de serie un terci greu digerabil, în ciuda căpitanului de fier, Alex Bourceanu şi în ciuda minunilor fizico-chimice implementate de eminenţa cenuşie a echipei, Thomas Neubert.

Partea bună a acestor derapaje este că au sosit taman la timp. Să ne întrebăm ce-ar fi fost dacă Steaua ar fi smuls 1-2 puncte din dubla cu Schalke şi Chelsea. Nici cu prăjina lui Bubka nu s-ar fi ajuns la nasul Meme-ului şi Reghe-ului. Şi scadenţa ar fi venit tocmai de la FC Basel, o echipă deloc rea, dar singura accesibilă pentru echipa din Ghencea, chiar dacă a învins Chelsea pe "Stamford Bridge". Steaua mai poate ajunge în primăvară, primăvara cea mică, dacă redevine cea din primăvara trecută. Nu e nevoie de miracole, ci de o simplă operaţie chirurgicală: scurtarea nasurilor!